Sfarsit venit fara de veste.

Mi-amintesc de copilaria dulce si ma las purtata de un tremurat scurt si lent, de o emotie batrana si dureroasa. Mi-amintesc de strabunica cum ma punea sa ma urc pe porcul abia transat, spunand ca e un ritual si ca am sa ma fac mai repede mare. Acum cateva zile am avut senzatia unui animal care stia prin propriile-i simturi ca urmeaza sa fie sacrificat. Pentru ca am ramas mai singura decat deja eram.
Tot blogul meu de pana acum a avut un nume, care era de fapt o metafora primita, un alint, o amintire. L-am hranit cu povesti mai reale decat credeati, am investit in el sentimente pofunde, imagini deseori romantice, rareori perverse, dar intotdeauna reale. L-am construit doar pentru mine, niciodata pentru a primi vreo lauda, vreun repros. Iar cand s-a intamplat asta, recunosc ca am avut o satisfactie interioara careia i se inroseau obrajii. Multumiri putinelor persoane care au citit. Multumiri singurei persoane careia poate ii datorez atata inspiratie, devotament, atata dezlegare, atat respect si atata iubire.
Nu intentionez sa fie asta finalul blogului. Pentru ca Nimeni Alta Decat O Sobita renaste mereu, ca Pasarea Phoenix, mereu isi gaseste forta in lucruri marunte si mereu se ridica din groapa de pe strada in care a scapat cu piciorul stang. Doar ca simt nevoia sa spun cuvintele astea. Ma inspira instalatia de brad agatata de mine in jurul unei perdele rosii, transparente, din matase, de la geamul unei camere goale pentru o seara. Ma ajuta si colindul vechi ce canta la volum minim. Si caldura din caloriferul nou si alb. Si patul abia invelit in patura abia spalata. Si cum as putea sa uit de dor? Cum as putea sa uit de tine? De tine, care zaci intr-o lume total straina si indepartata, plin de planuri si sperante noi, plin de vointa? Cum sa uit de tine, care asa cum m-ai inchis candva intr-o cusca fara sa ma mai eliberezi, tot asa m-ai eliberat pentru 2 zile? M-ai vizitat in inchisoarea in care m-ai obligat sa rabd, mi-ai redat lumina si zambetul pentru cateva zeci de ore. Chiar daca apoi ai plecat, lasandu-ma in aceeasi stare. Dar nu-mi pare rau. Pentru ca ma hranesc cu amintirea, asteptandu-te.
Te vad zacand pe covoru-mi gri, pe care am stat in genunchi sa-l perii de orice fir de par d-al meu, si-n loc de luminitele de la perdea, imi imaginez lumanarile mici, albe, cu aroma puternica de vanilie, asa cum amandurora ne place. Dansez, cu picioarele-mi moi printre lumanari, sar deasupra lor, incercand sa le evit, sa nu-mi scape pe covor ceara ca data trecuta, merg printre ele in forma de romb, de fericire si de dor.
Ai grija, sobita mea rece.

Ciudat.

Stiu ca nu e doar impresia mea. Stiu ca lumea s-a intors cu susul in jos. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa fiu si eu afectata. Nu mai e nici perioada asteniei de primavara, nici a asteniei de toamna, in cazul in care asa ceva chiar exista. E ceva inexplicabil de complicat. Simt ca nu am liniste nicaieri, ca si cum sunt intr-o cusca, care are in varf o zgarda si cineva ma trage de ea prin toate gropile, ma tot zguduie si nu ma elibereaza. Cineva...
Dureri de cap, lene puternica, nervozitate acuta, irascibilitate agravata, lipsa de chef pentru orice activitate. Nu suport un fir de par pe covorul aspru, gri, abia periat si aspirat, ma dispera chiar si cea mai mica scama gasita pe patura-mi albastra, moale. Sau mai grav, ma dispera orice fir de praf situat pe laptop, singurul meu prieten tacut. Nu suport sa-mi vad coltul de la camasa-mi alba scos din pantaloni, sau mai grav, necalcat. Nu suport sa-mi mai vad nici macar o suvita de par rebela, zburand dimineata pe balcon, in timp ce sorb o cafea cu lapte. Iar daca vad ca o unghie are oja rosie sarita intr-un punct vestic, estic, sudic, sau nordic, am tendinta s-o tai de tot. Sa fie o nuanta de "fixism" sau nebunie?

Imi simt incontrolabil pleoapele inchizandu-se, chiar daca fortat am dormit suficient. Si mainile tremurand. Si picioarele parca ar porni la un drum, nu foarte lung, pana la tine, sa te vad, sa-ti aud vocea spunand: "-Pleaca!" si atat. Mi-ar fi suficient. Si de cand am starile astea multiple, nici soarele nu mai sta pe cer, nici el n-are stare. Nici norii. Nici oamenii pe strada, au tendinta sa se loveasca intre ei, isi arunca vorbe urate. 

Si totul e din ce in ce mai anormal. Cred ca am sa prefer sa te las sa ma tarasti in cusca aia, prin ce gropi vrei tu, macar e un spatiu inchis, din care vad lumea prefacuta fara sa fac parte din ea. Tu, insa, ai facut, faci si vei face parte din tot ce inseamna... TOT.

Alt vis.

Am un ceas. E vechi, are o poveste. La 5 ani, i-am cerut bunicului un ceas. Mi-a luat un ceas. L-am foarte purtat. M-am facut mare si bunicul avea el nevoie de un ceas si i l-am dat pe ala. Il purta in buzunarul stang al unei camasi albe. Nu mai avea o curea. Dar mergea. A murit bunicul. Ceasul inca nu. Si i l-am dat sa-l ia cu el dincolo. In acelasi buzunar stang al altei camasi. Inexplicabil, dar prea real, ceasul sta si ticaie obosit langa mine, imbibat cu un miros de vechi sau aer inchis. Si am rabdare sa ma uit la el, urmaresc secundele, minutele, mai am putin si vad si ora cum se schimba. Ce-ai spune tu, vis pierdut intr-o gaura acoperita cu caramizi ciobite, sa iesi de acolo, sa te intorci din drum, sa te razgandesti si sa mi te implinesti? Fa-ma sa inchid ochii-mi obositi de atata cautare, de atata lupta umeda, fa-ma sa adorm pe perna-mi moale si proaspat invelita cu ceva matasos, surprinde-ma in somn, ia-ma de mana sau lasa-ma sa-ti ating parul cret si negru, pielea-ti rosie si fina, dar totusi batrana, lasa-ma sa-ti spal mizeria in care ai zacut, lasa-ma sa-ti acopar cu mana-mi dreapta buzele groase si muscate cu atata dor de buzele-mi crapate de atata asteptare, lasa-ma sa-ti scot inima din piept si sa-ti bag alta in loc, lasa-ma sa te conving sa nu ne mai luptam sa fugim unul de altul, lasa-ma macar o noapte sa dorm. Iar maine dimineata, trezeste-ma firav cu o raza de soare inghetata pe geamul de termopan si intrerupta de o suvita de par de pe fata.

Si ceasul toarce in buzunarul stang al camasii mele de noapte, croita dintr-o dantela neagra. Astept. In curand, ne vom regasi. 

Non-Stefi.

Detectez un miros puternic de naftalina si haine tinute departe de moliile dintr-un probabil sifonier antic. Iubesc sa merg cu trenul asta rapid si curat. Chiar si acum, cand totul e diferit. Sunt inconjurata aproape doar de oameni in varsta. Aleg intuitiv o batranica si o analizez. Simt o mila amestecata cu admiratie si respect. E genul de batranica ce iti poata de grija, care iti cere mana ca sa se poata ridica de pe scaun, cu ochii albastrii si parca inconjurati de o panza de paianjen si maini in zadar unse cu vechea Nivea. As plange, dar nu mai pot si pana la urma nici nu am de ce. E doar normal, firesc, chiar banal. Cert e ca, trebuie, da, trebuie ca in intervalul asta de viata ramas pana ajung intr-o situatie similara, sa ma joc de-a v-ati ascunselea cu sortitu-mi, sa cant, sa dansez, sa sar, sa scriu, sa daruiesc, sa retin. Oricum ar fi, trebuie sa fie frumos. Dar de la a trebui pana la chiar a fi, e cale lunga. 
Ah, si ce soare iubitor incalzeste geamul de care mi-e lipit obrazul. Si cat e de senin. As fugi in Tara de Nicaieri. Si am sa fug. Si tot mi-e dor. Pentru ca am un sentiment ciudat acum ca merg acasa dupa o luna. Simt ca merg intr-o lume care nu mai e a mea, o lume care azi se rezuma doar la perioada de acum 3 ani, cand renuntam la prioritatile de pe primul loc pentru unele de pe ultimul loc, cand stiam sa ma bucur pe o banca din padurea Trivale de aerul umed dupa o ploaie de toamna care viola frunzele multicolore de pe jos sau de primul fulg de nea simtit alaturi de alta palma calda lipita de a mea. In schimb, acum, detest doar gandul ca vine frigul, gerul si tot ce inseamna iarna, sarbatori. Ma simt chiar vinovata pentru asta. Simt asa o emotie straina, plus o pofta traznita de a face o nebunie "a la Stefi". Dar ma abtin. Uneori, cea mai buna solutie, e fuga.
Si totusi, nu-mi vine sa cobor, stiu ca trenul asta ajunge unde esti tu.

Zbucium scurt.

Imi urmaresc degetele cum danseaza deasupra tastaturii de parca ar vrea sa-mi fure gandurile din creier, sa le proceseze si sa le transpuna. Dar mi-e teama, mi-e teama de mine. Nu-mi mai e teama de nimeni decat de mine. Imi pun capul pe-o perna si-mi cufund fata si paru-mi lung in penele moi din ea. Si tremur. Tremur de frig si totusi sunt transpirata de emotia cauzata de o voce iubita, auzita dupa un veac parca si dintr-un butoi de lemn vechi si cu miros de must, cu o frecventa de cateva perechi de secunde. Si desi perna asta nu-mi ofera decat o priveliste neagra, ma simt ca la cinematograf, derulandu-se cel mai hipnotizant film, ale carui scene sunt numai zeci si sute si mii de amintiri frumoase sau urate, scurte sau de durata, rosii sau negre. As vrea sa fiu o perna, sa-i surprind mirosul parului lanos, scurt si negru, mirosul gatului alb-rosiatic si usor iritabil, miros de gel de dus cremos si sampon de firma. Sau sa fiu un cearceaf spalacit, dar curat, sa-i simt pielea peste mine sau sub mine cum se framanta noaptea in somn, sa-i ofer cateva grade in plus si sa nu-i fie frig. Si macar asa sa ma ia in brate, sa profite de mine, sa ma lase sa-i fiu aproape cateva nopti pana cand ma inlocuieste. 

Afla ca as vrea, dar nu pot sa sterg din mintea mea amintiri care sunt in inima mea. Si atunci cand sentimentele sunt reale, nu poti fugi de ele. Mi se pare ca te vad in toti barbatii si nu te aflu-n niciunul, te simt cand prezent, cand plecat, totusi mereu actual. Si parca am obosit sa astept un telefon pe care probabil nu am sa-l primesc vreodata. 

Stii ca numai in lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi?

Satisfactie emotionala.

Cati oameni se pricep sa dispara exact atunci cand trebuie? Chiar as vrea sa fac un esantion pe tema asta. Asta numai daca as gasi cel putin 10 oameni la fel de "nebuni" ca si mine. Ma temeam ca o sa vina si momentul in care o sa am atatea sentimente si ganduri de notat pe foaie, dar fara sa mai am cuvinte sa mi le pot exprima. Nu stiu care e cauza, dar nu mai am cuvinte. Si, slava cerului, avem o limba atat de complexa, cu atatea cuvinte, incat putem da si altora. Momentan mananc un strugure. Constientizez pe de o parte cat de dulce si de zemos e, dar pe de alta parte un joc al imaginatiei ma invadeaza. Vad in fiecare boaba mare si "carnoasa", cate o zi din cele care au trecut pe langa o Stefi ocupata, puternica, ambitioasa, lucida, lamurita, deloc negativa, dornica sa se mai joace de-a v-ati ascunselea si in continuare. Numai ca in jocul asta al meu, as vrea si sa nu fiu gasita, si sa fiu gasita. Cum vine asta? Nu stiu. Stiu ca jocul e mai atractiv daca sunt implicate mai multe persoane, dar chiar si cu doua persoane, jocul meu e distractiv, e incitant, e fierbinte. E ceva de genul: prinde-ma sa te prind. E aiurea, da. Revin la strugure, imi place sa simt fiecare boaba cum trosneste ofticata in gura mea, iar eu satisfacuta ma gandesc cat la suta mai am pana cand ma sparg ca o oglinda cazuta de la cativa metri inaltime si facuta zob in mii sau milioane de particule. Nu cred superstitita care interpreteaza asta ca pe un ghinion. Ci din contra, asa se sparge necazul. Iar la mine, asa s-ar nimici ghinionul. Asa as finaliza lupta asta zadarnica, dar necesara. Nici nu mai recitesc ce am scris mai sus. Stiu din start ca totul e fara noima, caci mi-am pierdut antrenamentul de a mai aranja cuvintele banale sub forma unei piramide atragatoare. Oricum scriu pentru mine. Oricum putini reusiti sa intelegi. Doar vi se pare ca intelegeti.
Am o certitudine acum cand savurez ultima boaba: simt un dor crunt, ca un ger naprasnic de iarna, care iti taie parca respiratia, iti inroseste nasul si obrajii si-ti da zenzatia de amortire corporala. Si ce-i mai rau, e un dor ca un ger pe care sunt nevoita sa-l suport un numar prestabilit de ore intr-un mediu extern, fara sursa de incalzire macar o data la cateva zeci de minute. Iti doresti sa rezist? Afla ca rezist! Oricum dupa ce scap de dor, garantat ti-l trimit si tie, asta in cazul in care nu a ajuns deja. Si tu, biet leu salbatic, sarac, dar cuceritor si atotputernic, nu vei fi la fel de puternic ca mine. Esti las, mincinos, insensibil, manipulator si toate "calitatile" pe care ti le vezi tu in oglinda aia murdara, dar nu esti puternic!

Expozitiune.

Picioarele-mi lungi ating un scaun vechi, cu balamalele ruginite de ploaie, talia-mi subtire e inconjurata de un tricou barbatesc de un roz spalacit, imbacsit cu un miros inimaginabil de ametitor, parca ar fi adunat in el miresmele tuturor florilor, plus - de parca nu ar fi de ajuns - , 3 arome de parfum barbatesc, intepatoare la nas. Mainile-mi abia unse cu crema de miere se joaca inconstient printr-un cearceaf uzat, ale carui culori sunt lipsite de stralucire. Dar chiar si asa, il simt ca si cum e primul scutec in care am fost infasata. [ As fi putut fi directa si precisa si fara metafore surde. Dar unde ar mai fi fost frumusetea amintirii?] . Apare. Nud. Stramb, dar frumos. Rosu la chip. Sec pe dinauntru, ca o gogoasa neintentionat ratata si fara miez, doar coaja arsa, nesanatoasa. Privirea... o mitraliera profesionala, functionabila automat, care omoara cu fine gloante. Ma tem si tac si ma ia si ma duce pe o insula plina de ciulini care se agata, fara sa-i mai pot inlatura. Si ma lasa acolo. Si inc-o data, inchid involuntar ochii si-mi incerc limita rezistentei.
Sunt prizoniera cu sentinta. Sunt ca o naufragiata pe o insula pustie. Gandurile se hartuiesc intre ele caineste, luptand sa cucereasca postul de comanda. Cand unul cade trasnit, se iveste cu iuteala fulgerului altul mai puternic si ii ia locul. Pe campul de batalie mor in incaierare zeci si sute de ganduri, pana cand unul invinge si pune mana pe frane. E o alinare, insa, care-mi unge rana cu alifie: poate vreo echipa SOS apare.

Un an.

Eu sunt femeia- copil ce, ori de cate ori tremura, scrie pentru a calma navala de trairi ce o subgjuga. Si nici acum nu poate fi altfel pentru ca, stii tu, altfel si altcumva nu exista. Simt totul dintr-o data si ma intreb cine esti si ce cauti in viata mea. Ai aparut ca un fulger, a carui lumina m-a orbit, aducand cu tine o furtuna ce m-a luat pe sus si m-am intrebat nelinistita incotro imi vei purta pasii. Cand te-am simtit pentru prima oara, am incercat sa imi ridic zidurile, insa cred ca a fost prea tarziu caci a fost de ajuns o simpla adiere de candoare si ai daramat tot. Au fost ani in care multi s-au chinuit sa treaca dincolo de scutul meu, iar tu, printr-o singura atingere, ai ajuns acolo unde nimeni nu a fost vreodata. M-ai simtit ca mi-e teama si m-ai luat de mana. Am pasit impreuna inapoi in mine si teama mea a crescut. Am incercat sa ma ascund de lume, sa nu o las s-auda tumultul inimii mele sfasiinde. Nu ma pot abtine sa nu zic ca urasc toamna, poate ca se vede cat ma lupt cu ea sa plece, sa lase vara sa ma consoleze. Nu sufar de astenie de vara, nici de primavara, insa sufar de durerea de toamna. Toamna este momentul critic din an care imi aduce mereu cele mai urate vesti. In ultimii 3 ani asa a fost, de aceea acum ma intreb tremurand: ce mai urmeaza? Sunt un fel de calendar, ma fortez sa intorc inapoi filele cu lunile ce au trecut, le-as lasa pe repeat doar pe cele de vara si pe cele in care am crezut ca gust mancarea fierbinte a fericirii. E inexplicabil, dar simt vara ca pe singura persoana care imi vrea binele, tanjesc atata dupa zilele alea caniculare in care ma daruiam soarelui, ah. Si tu esti singur, nici tie nu-ti face bine toamna, m-as sacrifica inca o data pentru tine, stiu cat de mult iubesti verdele ala puternic din vara, sa vezi cum stralucesc copacii din padurea noastra, asa ca ma rog sa-ti fie macar tie bine, sa-ti lase toamna macar tie copacii verzi. Incerc acum sa imi regasesc linistea si sa imi armonizez din nou bataile inimii. Reusesc se pare sa fentez blestemata singuratate si sa ma refugiez in locuri de ea nestiute, unde sa ma regasesc in tacerea fiintei mele, unde sa imi recladesc esenta si sa imi reincarc inima obosita de atata goana dupa iluzii desarte. Ma intorc pe acelasi drum sfant spre interiorul meu si ma ascund in mine, departe de vuietul lumii nebune, departe de zbaterile si reprosurile din'prejur. Acolo imi "ling ranile", ca mai apoi sa ma pot ridica si sa ma pot intoarce la lupta, mai puternica decat oricand, mai buna decat am fost, mai increzatoare si mai dornica de succes ca nicicand.
Pentru ca a trecut un an de cand ...

Un ceai dansant de ganduri.

Cineva mi te-a barfit si mi-a spus ca esti un calator, din toate punctele de vedere. Ca fugi dupa nici tu nu stii ce, dintr-o parte intr-alta, de pe un nor pe altul, ca daca ceri material, primesti spiritual si invers. Si aprob barfa asta, numai cand mi-amintesc ochii-ti sterpi, vinovati si posedati. Au inceput cuvintele sa-mi stea tacute-n varf de limba si ezitarea sa-mi fie risipitoare. Ce rost? Ce atata rost? Ti-am zis de nenumarate ori ca stiu ce cauti si stiu sa-ti ofer ca sa te pastrez. As vrea ca vorbele astea sa-ti ramana lipite cu Super-Glue de mintea-ti bolnava, alaturi de cateva altele, cu care te poti hrani in momentul in care realizezi ca ai pierdut tot. Calatorule, ai privit vreodata doar cu inima? Stii tu ce inseamna obsesie? Nu stii ca obsesia pentru bani si placere e cu mult mai ucigatoare decat aia pentru iubire neimpartasita? Aici intervin intre noi legile nimicului, nimic nu spui, nimic nu faci, nimic nu dai, nimic nu ai. Esti ca un ceas, odata intors, mergi fara sa stii de ce. Unde te duci, calatorule? Daca pleci, n-ai sa poti trai cu tot ce-a fost si nu mai vrei sa stii. Nu poti arunca gunoiul sub covor si gata, ai facut curatenie in viata ta. Ramai nehotarat de parca viata ar fi vesnica. Ma simt in aglomerarea asta de ganduri ca intr-o rochie prost taiata si de o culoare in care nu-mi sta bine. Acum absenta odihnei si raceala crunta ma obliga sa-ti dau un sfat prietenesc: te rog, te implor, dezbraca-te de tot ce ai auzit despre tine. Ia hainele mele pe tine. Fara ele viata-ti va fi un Iad, o amintire fara puterea de a mai schimba ceva. Si ia odata umbra ta din lumina mea!

Acasa ?

... Ma apropii cu pasi repezi catre un loc. Ajung. Nici prea mare, nici prea mica, o casa proaspat vopsita in alb. Deschid poarta care parca ma cunostea de 20 de ani si n-a mai scartait ca de obicei. Urc aleile in panta. Ma asez pe banca proaspat lacuita si... ce simt? Un ametitor miros de flori viu colorate si inalte, de iarba proaspat taiata, de pui mici galbeni de gaina, de haine proaspat spalate, de vita-de-vie, in curand roditoare, de ciment abia uscat, de o catelusa mica si jucausa care nu stia cum sa sara mai sus si sa ajunga la gatul meu sa ma linga. Am o senzatie ciudata, parca ar fi si parca nu ar fi "acasa"... Respir adanc si incerc sa mai simt ceva familiar. Ma duc in fata casei, geamurile deschise la maxim, venea un miros de mobilier sters cu Pronto si o muzica din anii 80` in surdina. Si fara sa-mi dau seama, ma lovesc si pic intr-un leagan firav care incepe sa danseze cu mine fara sa-mi ceara voie. Si m-am lovit. Si m-am trezit. In spatele casei, acelasi vechi scaun de fier pe care-l credeam al unei zane, insa ruginit si aproape cazut. Ba chiar si aceeasi groapa sapata in fiecare an de mine ca sa sadesc o samanta de floare furata de pe un varf de munte. Familiar si atat. Si totusi lipseste ceva... Nu deslusesc ce anume... Simt ca ma regasesc, dar totusi ar fi mai bine sa...sa ma duc inapoi de unde am venit. Nu mai stiu de unde am venit. Stiu doar ca aici deja locul nu-mi mai apartine. Cel putin nu mie, Stefi-de-acum. E deja intuneric. Din vina mea cred ca se bat norii deasupra casei, negri si urati si razbunatori, ca nici nu lasa biata luna, perfect rotunda, sa-mi lumineze mintea. Greierii astia multi ma zapacesc, imi pierd auzul. Ma uit la poarta si astept sa parcheze masina rosie a fericirii, cu un numar haios la masina, KKS. Si nu mai vine. Si totusi, nu e atat de racoare incat sa nu pot dormi aici, uitandu-ma cum violeaza norul ala pe celalalt, ascultand concertul greierilor, mirosind florile si iarba parca umezita de o bruma destul de prematura si... urmarind fiecare far de masina care-mi lumineaza slab banca pe care m-am asternut. Noapte buna!

Metafora dorului.

Mi-e dor s-aud noaptea la ora 3 cum urla cocosii inghetati pe garduri, cum sfaraie lemnele in soba care parea ca plesneste de la atata caldura emanata, mi-e dor de cana de lapte fierbinte cu miere de pe marginea comodei de langa pat. Mi-e dor sa stau pe pervazul lat sa vad cum viscoleste crunta iarna zapada peste termopanul alb, sa vad copacii albi dansand valsul vantului. Mi-e dor de mine cuibarindu-ma adanc in plapumioara albastra, cu inimioare negre, de teama sa nu ma patrunda gerul, de dor turbat sa aud telefonul vibrand sub perna-mi moale, in care de doua decenii imi cufund mintea si sufletul, pe care a pus si fericirea capul, dar pentru scurt timp, din pacate.

Mi-e suficient de mult dor cat sa tip pana se sparge cana cu lapte si miere, cat sa taca pe gard cocosii, cat sa nu mai arda soba, cat sa raman doar cu un cearceaf subtire invelita, cat sa se topeasca zapada si... cat sa ma auda fericirea cum strig dupa ea. Adica totul sa revina la enervantul normal, prezent. Exploziva canicula, reprosuri, jigniri, minciuna, invidie, falsitate, egoism, bogatie vs. saracie, nervozitate, mahmureala, "nesomn", nebunie, lacrima, putere, regret, iubire, dor. Mi-e dor si degeaba mi-e dor. Tic-tac, tic-tac, tic-tac... enervant ceas la ora asta tarzie. Ziua nu-l aud cum ticaie. Unde si pe cine alearga? Mereu m-am intrebat. Ma gandesc ca poate pe mine. Tic-tac, tic-tac si...am atipit.

Lost.

In cele din urma, fiecare si-o face cu mana lui, fiecare e responsabil pentru consecintele suferite, indiferent ca se intampla voluntar, involuntar, controlabil sau incontrolabil. As fi ipocrita sa afirm ca la mine totul e involuntar si incontrolabil?

Sunt ca un fir de praf in oceanul vietii. Nu sunt nici buna, nici rea. Ma invart in jurul unor idealuri, fac parte din jocul unor destine complexe masculine, sunt uneori trista ca nu pot sa fac ce-mi propun/doresc. Ascult pe toata lumea, incerc sa inteleg, sa iert, sa las de la mine, sa ma bucur. Cred cu tarie intr-un Atotputernic care ma vegehaza si ma indruma prin instinctul meu. Iubesc lucrurile profunde, serioase. Urasc minciuna, lipsa de respect si prostia afisata. Incerc sa fiu om. Doamne, cat de delicat e uneori sa impaci libertatea si fericirea ta, cu fericirea si libertatea altuia. Asta e un ideal imposibil. Unul din doi trebuie sa-si sacrifice libertatea si fericirea. Care din doi? ... Femeia! Pentru tine, femeia, e un obiect, o jucarie cu baterii, cu care te joci cat tin ele, dupa ce nu mai merg, arunci, ca si cum ar expira si nu mai pot fi reincarcate. Si te crezi atat de bogat, incat cumperi atatea jucarii, cumperi cat mai multe, parca ti-ai facut si un gunoi al tau, unde le depozitezi tot tu si nu mai are nimeni acces la ce ai folosit. Cred ca, daca ai putea, ai fura si jucariile altora, de fapt cred ca faci asta, vrei mult, mai mult, vrei tot, pierzi tot.
Mi-as fi dorit sa vad rasaritul la ora 6:02 a.m, pe malul marii, singura, intr-o zi de august expirat, cand se implineste o varsta de 27, sa respir adanc si rece briza marii, sa ma las batuta de un val, asa cum ma las si de neimplinire. Sa fi vazut soarele perfect rotund cum violeaza linia perfecta a orizontului marii, sa fi auzit toti pescarusii-n cor cum ma saluta si-mi spun buna dimineata.
Este dimineata aproape, este tarziu, foarte tarziu pentru tine sa-ti mai dai seama de ceva ce crezi ca deja ti-ai dat seama, tarziu si pentru mine, pentru ca ma lupt cu secunda asta fierbinte, irespirabila, plina de imaginea ta dormind cu gura deschisa, cu mana sub cap, dezvelit, visand....jucarii.

Yes, boss.

Stau lipita de fericire. De fapt dormim cap in cap. Deseori ma mai imping in sus ca sa ajung cu privirea la pieptul de pui degresat. Are bratul prea mare sau mi se pare mie pentru ca am ochii lipiti de el? Cateva alunite ii dau o nota maxima de eleganta. Ma tem sa le ating, ca poate se trezeste si atunci feeria dispare. Si asa rar o gust. Si uite, am pus un deget. E real, e viu, “e-un mort frumos cu ochii vii ce scanteie-n afara”. A tresarit. Si a deschis si gura delicat. Respiratia-i grea ma apasa pe inima, pe minte, dar mai mult pe inima. Intinde mana pe langa corp – ma risc si i-o ating. E rece tocmai pentru ca sunt eu foarte calda din pricina soarelui abundent de ieri. Ah, as da orice & oricat & oricand mi s-ar cere doar ca sa…doar ca sa ramana asa mereu sau doar ca sa fie altfel cand deschide ochii-i injectati parca. Ideile astea-mi sunt ca un virus: contagioase. Si, vai, se misca, respira mai accelerat, deschide treptat ochii, apoi isi ridica trupu-i, apoi pleaca si lasa patul gol. Pentru ca eu sunt pe post de fantoma. Si-a disparut. S-a dus sa vorbeasca la telefon cu fericirea pe care si-a insusit-o si crede cu tarie ca e a lui. E frumoasa, da, nu neg, e exact sculptura lui feminina. Eu? Eu…zgripturoaica rea, muma padurii legata in lanturi de un copac din padurea intunecata, exact ca in basmele romanesti.

Suflet gol, amanetat.

Ca pestele pe uscat am fost in ultimele 10 zile. Fara internet, fara melodiile mele, fara filme, fara acces la lumea rea, aglomerata, figuranta, ipocrita. M-am pitit intr-un colt de lume, nu uitat de Dumnezeu, unde am incercat, chipurile, sa ascund ceva, sa uit, sa planuiesc, sa castig o lupta din razboiul crunt desfasurat de 2 ani incoace. Mi-ar fi placut sa revin cu noutati, cu vesti bune, cu alte aripi si alte planuri prin care sa daram tabara adversa. Dar, surprize-surprize, vorba cantecului, in lipsa mea, sufletul mi-a fost amanetat. Si cred ca pe bani putini, pentru ca cel care a facut aceasta tranzactie, e asa orbit de bani, incat, pentru o suma mica, m-a putut amaneta mult prea usor. Dar, in fine, poate la un moment dat, vreun cumparator binevoitor, se va risca sa deschida usa de la vitrina in care-mi va zacea spiritul si va beneficia de marfa prafuita. Ciudat, misterios si inspaimantator, nu?
Ce se intampla cand un om se hraneste, in loc de paine si apa, cu amintiri? As contesta orice raspuns, spunand ferm ca traieste si rezista. Ca le gateste si le prepara, cu doar sare si piper, le amesteca la foc constant si pune mereu cate un strop de apa, prelucrat din lacrimi. Gustul e... incendiar. Conform prietenului Google, amintirile primesc cateva zeci si poate sute sau chiar mii de definitii si de metafore, citate si povesti. Fiecare simte si defineste diferit. Eu, pe amintirile astea, le vad ba ca pe-un aprig dusman care ma impinge spre trecut, ma infunda intr-o celula fara cheie de eliberare, alteori ca pe un prieten ieftin, care ma consoleaza cu un zambet provocator in coltul gurii. Esenta? Nu le pot da drumul sa zboare, indiferent ce-ar fi. Pentru ca DOAR ele mai zac in al meu suflet gol.
Tine minte, donator de amintiri nemuritoare, tu- cel care m-ai amanetat aproape gratis numai ca sa scapi de mine, tine minte ca niciodata nu am vrut sa se ajunga aici, iar in momentul in care avionul te va duce pe taramul asa-zisei cirese de pe tort, astept plicuri cu foi goale, in loc de scrisori, sa stiu macar ca si al tau suflet gol inca respira.

Dor.

Incontrolabil. Inimaginabil. Involuntar. Insuportabil. Tanjesc exagerat de mult dupa acea atingere catifelata si uneori brusca, alteori suava. O atingere care din prima secunda mi-a redat viata ce-o credeam incetata, care mi-a aratat cum ca, tot ce tinea de imaginatia si visele mele chiar poate exista, o atingere aparent sincera, dar cu totul mincinoasa, interesata, egoista. Tanjesc dupa atingerea asta, am nevoie de ea ca de aer, as inlocui-o cu absolut orice, dar nu se poate, e strict originala, e unica, e tot ceea ce corpul meu firav ar avea nevoie. Si am primit-o in nenumarate clipe, in nenumarate locuri, pe ploaie, pe soare, pe frig, pe cald, subtil sau direct, voluntar si chiar involuntar. Si numai imaginea pielii usor rosiatice la cea mai fina atingere, caldura emanata, mirosul acela mai puternic si mai dependent decat orice apa de parfum scumpa, ochii usor rosii, parca lacrimand, buzele tremurande de parca ar vrea sa spuna minciunile ascunse de-a lungul timpului, toate ma fac acum sa... tremur, sa lacrimez, sa tip pana se crapa peretele, pana ma dor falcile, s-o iau la fuga si sa alerg pana cad, intinsa pe incinsul asfalt din fata portii, unde candva... isi oprea masina fericirea... Si parca timpul nu mai are nici notiune acum, secundele-mi par ore, de dor, de dor sarat, de dorinta si disperare, de iubire pura si sincera si mult prea puternica sa poata inceta vreodata. Si numai imaginea chipului privindu-ma miseleste , imi face buzele sa tremure si sa se alungeasca usor, sa dea nastere unui zambet care doare.
Unde-mi esti donatorule de vise si sentimente, creatorule de dependenta, poetule de minciuni? Ai plecat in cautare? Afla ca ceea ce cauti e aici, la mine, atingere absoluta, voce sincera, devotament continuu, daruire sfanta si si si si si si iubire nemasurabila. Renunta la tot, restul e minciuna si inselaciune, restul e egoism si batjocura, restul e saracie si ploaie multa, restul e nesiguranta. Dar eu, eu niciodata nu as putea si nu as permite sa am eu totul si tu nimic, eu as imparti totul si ti-as da tie mai mult, eu te astept, te strig, vino, haide, aici, eu, te implor...

Start!

Fix jumatate din corpul meu, acum moale si batatorit, simte ca isi pierde din proprietati, deja sangele isi opreste circuitul, pielea se increteste, firele de par se culca lipite de ea, urmandu-i curbele. Cotul amorteste, degetele parca nici nu mai au spatii libere intre ele si se unesc intr-unul singur, unghiile parca ar putea fi taiate din carne pentru ca nu ar provoca durere, iar tot acest proces se duce lent la creier, la minte. Creier... minte... Un infinit de ganduri mixate, toate se zbat, se bat, se injura, blesteama si tipa. Toate ar vrea sa transmita inimii sentimente si actiuni, dar se refuza totul. Access denied! Ochii deja sunt mai uscati decat un desert care n-a mai simtit apa de zeci de mii de ani, alearga intr-un cerc, negasindu-si traseul. Cauta ceva, pe cineva, care nu mai e, care in aceste secunde decoleaza spre un alt taram, necunoscut, departe, sus... Si centurile trebuie puse, mare atentie, telefoanele inchise, relaxati-va si...drum bun, drum bun my almost lover.
Resemnare.

Ajutor.

Tristă. Mă simt pierdută şi mă gândesc că am obosit… Am obosit să aştept un telefon pe care probabil nu am să-l primesc niciodată. Am obosit să dau de medici care se uită la tine şi-ţi spun că nu ştiu ce ai, sau că, pentru ceea ce ai tu, ei nu au nicio soluţie. Am obosit să sper că lumea va deveni, cândva, mai bună. Că oamenii vor avea măcar un gram în plus de bun simţ, că nu voi mai da de mitocani la tot pasul, că persoanele de pretutindeni nu vor mai fi laşe. Dar dacă într-o zi, în faţa lui Dumnezeu, promiţi că dacă vei învinge boala, vei fi o persoană mai bună? Ţi-ai ţine promisiunea? Până când?
Încerc să-mi imaginez că viaţa mea este o cameră care pe vremuri era albă, dar pe măsură ce a trecut timpul, s-a murdărit. Ea s-a umplut atât de culori vesele şi de modele jucăuşe, cât şi de pete detestabile. Aceste “pete” sunt greşelile mele, momentele în care am fost laşă, clipele în care am suferit, situaţiile în care am acceptat să fiu minţită şi multe altele. Dar, ce ar fi dacă această cameră ar exista cu adevărat? Aş încerca să o curăţ. M-aş gândi de unde provin petele şi cu ce aş putea să le îndepărtez.
Acum e momentul când trebuie să încep să fac două lucruri obligatorii pe zi. Prima ar fi să şterg o pată de pe peretele meu şi a doua ar fi înlocuirea acesteia cu una colorată. Am să mă gândesc în fiecare dimineaţă la un lucru care mă nemulţumeşte în viaţa mea de zi cu zi şi voi încerca să-l „repar”.
Am o problemă. Câteodată zâmbesc prea mult. Lumea-mi spune că aduc un val de bună-dispoziţie pe unde merg. Să fie chiar aşa? Sunt puţine momentele în care mi se vede pe chip că ceva nu este în regulă, însă cei care mă cunosc nu pot fi păcăliţi. Zâmbetul nu-mi va aduce înapoi prietenii sau persoanele dragi pe care le-am „pierdut”, însă mă face să mă simt mai bine şi să le transmit celor din jur că „totul este bine”…

[Saru-mana D. Nicolae]

Ai grija de tine... Si intoarce-te...

Daca, poate, am avut momente in care am simtit resemnare si impacare sufleteasca cu situatia oferita de tine, acelea au fost momente in care m-am rugat ca macar sa ramai, sa nu pleci, sa te mai pot vedea, sa te mai pot auzi, sa te simt aproape de mine. Si uite ca tocmai de ce ma temeam, nu am scapat. Valabila vorba populara: de ce ti-e frica nu scapi. Si ah, cat doare, sa-mi aflu viitorul din gura altora, sa stiu ca am sa raman fara ce ma mai tinea treaza in diminetile pustii si reci si ce ma adormea seara cu un oftat adanc. Si ai sa pleci departe, mult prea departe ca sa mai pot veni la tine pe ascuns, sa-ti urmaresc seara forma corpului la geam, asa cum am mai facut, n-am sa-ti mai aud glasul, n-am sa mai am nici nimicul avut pana acum. Si deja vad cat de intuneric va fi, exact ca in secundele astea cand mi s-au impaienjenit ochii si nu mai vad tastele, va fi permanent innorat si ploios, ca acolo unde mergi tu, va fi potop, va fi un chin ucigator. Nu stiu daca exista cuvinte care sa exprime in limba romana exact ceea ce simt ca va urma…

Ai grija de tine, sa nu se intample ceva, totul va fi bine, sigur va fi bine, vei vedea…

Si intoarce-te cand dorm, intoarce-te cand inca sper, cand inca visez, intoarce-te sa te iubesc...

Love is blind.

Candva, demult, in tineretile mele naive, mi-ai spus ca, dintre doi, unul cu siguranta iubeste mult mai mult ca celalalt, iar ulterior si sufera. Ai ales fara sa-mi ceri acordul, fara sa te gandesti, ca eu sa fiu cea sacrificata.

Chiar daca timpul a trecut ca nesimtitul pe langa mine, inca ma chinui sa strang tare din pumni, din dinti, trebuie sa ma fortez, sa ma auto-maltratez, e ca si cum m-ai fortat sa lupt impotriva furtunilor abundente din ultima vreme, e ca si cum as impinge vantul sa bata in directia opusa, e ceva cu totul opus decat ceea ce am putut face pana acum. Si stii prea bine ca... am facut atatea. Poate totul. Ma intreaba multi din jur ce imi mai trebuie sa fiu fericita, pentru ca ei ma vad independenta, glumeata, ambitioasa, frumoasa, cu viitor promitator. Raspunsul meu a fost intotdeauna: nu-mi doresc nimic pe lume, nici macar sanatate, ci doar sa fiu iubita. Si raspunsul mira si doare si pe cel mai strain om de langa mine. Am realizat ca orice dorinta am avut, mai devreme sau mai tarziu mi s-a indeplinit, asta pentru ca m-am rugat, am sperat, am visat si am fost optimista, cum tu mereu imi spuneai sa fiu. Dupa secunde, minute, ore, zile, saptamani, luni si acum si ani, dorinta mea care arde ca o flacara ce nu se stinge nici macar cu o tona de apa, este sa vii, sa ma sperii cu atingerea brusca si plina de dor, de dorinta, sa-mi soptesti prin priviri ca iti pare rau, ca nu-mi mai dai drumul, ca n-ai sa mai pleci unde vroiai sa pleci, ca ma lasi sa te venerez si ca... imi arati ca visele avute seara de seara devin realitate daca sunt optimista cum ai spus tu.
Dar ce-ti pasa tie, chip de lut, dac-oi fi eu sau alta? Nu-ti pasa decat sa fii cocos atacator de puicute abia pufuite, te gandesti la al tau aparat generator de pofte trupesti, la instinctul tau ascutit de manipulare totala.

In cautarea timpului pierdut.

Hopa, hopa. Tocmai pentru ca nu stiu cand mai am ocazia sa plec intr-o calatorie adevarata si frumoasa, cu cineva drag, am plecat singura intr-o excursie, in cautarea timpului pierdut. Pentru ca... ->
E timpul sa las din nou florile sa fie udate si sa nu se mai ofileasca, e timpul sa trag perdelele la o parte ca sa intre in camera soarele, e timpul sa arunc negrul si sa las rozul sa ma invadeze, e timpul sa sar iar de pe ceva inalt si sa tip pana ajung inapoi pe pamant, e timpul sa rad la orice gluma, e timpul sa dansez pe orice fel de muzica, e timpul ca dupa atata timp sa ma uit in oglinda. E timpul sa zica ai mei si ale mele ca sunt mandri si mandre de mine, e timpul sa simt ca sunt mult mai buna si mai independenta, e timpul sa-mi amintesc numai de momentele frumoase, si NU alaturi de tine, e timpul sa fac nebunii pozitive, e timpul sa-mi pese de cine merita, e timpul sa ma ridic brusc si zambind dimineata din pat, e timpul sa-ti arat tie, ca lozul din plic a fost invalid. E timpul, domnule Minciuna, sa vezi adevarata-ti non-valoare, adevarata-ti lipsa de putere de reusita, sincera-ti mandrie si lipsa de prejudecata, nemernica-ti indrazneala de a batjocori. Iubitule, ti s-a spart masca de cristal in mii si mii de cioburi.

Blestem.

Un prea negru cer, involburat, nori in forme cam ciudate, vreo patru avioane aterizand si…multi stropi. Nu de ploaie. Ci d-aia sarati si izvorati din raul permanent curgator. Peste doua minute ceasul arata ora fixa. E exact cat cam insemn eu pentru el. 00:00. Nimic. Mainile-mi sunt tabacite de cat mi-am sters ochii, de cat am stat cu mana pe telefon, de cat am dat cu pumnii in perete de fiecare data cand mi-a venit in minte, adica mai mereu. Sorb putin din sticla cu alcool, nu obisnuiesc, dar acum am nevoie. Ma ameteste, ma duce cu gandul atat la dulceata lui, care m-a captat intr-o cusca in care clar sunt incuiata pe veci, dar si la amarul pe care mi l-a adus odata ce mi-a luat dulceata din borcan si ma ademeneste rareori fara sa-mi dea macar o lingurita. Am fost a lui si atat. M-a legat cu mrejele lui de planta salbatica, aspre si care zgarie, lasa urme, iar urmele cicatrici si cicatricile ma gadila si eu ma scarpin si apoi rana recidiveaza. Am incercat, fir-ar sa fie, toate medicamentele si toate leacurile de vindecare. Iremediabil. “Nothing can heal me, but his love”. Am sa ma conectez la niste aparate, am sa stau asa pana cand vine si scoate totul din priza si ma lasa cu gura deschisa, soptindu-i ce mereu a auzit de la mine, cu ochii implorand si cu mainile intinse spre…pieptul lui catifelat.

Sunt un fel de...

Un fel de servetel cu un singur strat de planta prelucrata, deci subtire. Primesc lacrimile gustoase ale pacatului, dorintei si iubirii, le absorb, le miros, le gust, le simt si nu le pot trimite inapoi. Si uite-asa de fiecare data, intr-un mod exagerat de repetat. Si nu ma usuca nimeni cu foenul, nici nu ma agata pe o sarma cu un cleste la soare sau vant, efectiv ma usuc singura.
Rupe-ma mai bine!
Si apoi iar ma ud cu lacrimi, iar din acelasi motiv indispensabil. Sa inteleg ca-mi place? Ca doar asta e menirea mea? Ca doar de atat sunt capabila? Secunda 27 a minutului 20 ma obliga sa inchid ochii ca sa-i vad pe-ai lui, sa-mi ascut simturile olfactive si sa-i simt aroma de trandafir presat in aceeasi carte de doi ani si jumatate, iar simturile tactile...vai, cat tanjesc dupa puful lui colorat uniform numit piele. Deschid ochii si...ma zaresc cu obrazul drept lipit de geamul unui tren spalat de lacrimi ceresti. Atat!

All by my self.

TU! Mereu ai vrut o femeie independenta, o femeie capabila sa iubeasca, sa nu insele, o femeie care sa nu mai depinda de nimeni si nimic, o femeie calma, care sa se enerveze greu, care sa ierte cand gresesti, care sa-ti fie alaturi, care sa te sprijine, sa te ajute, sa te asculte, sa nu reproseze, care sa te iubeasca... De fapt nu numai ca ti-ai dorit, dar de fapt de asta si ai nevoie ca sa razbati in viata. Ca sa te admire lumea, ca sa fii respectat, ca sa ai putere sa lupti pentru visele tale, ai nevoie de o femeie puternica in spate. Astazi femeia ta indeplineste toate cerintele, astazi, nu doar pentru ea, cat si pentru TINE, femeia ta ridica fruntea, imbraca haine office, tocuri, merge cu spatele drept, zambind cu durere in inima de dor amar si... isi doreste s-o vezi, viseaza c-o suni, c-o chemi, c-o vezi cu alti ochi, sa-i spui ca ai nevoie de ea.
Dar TU, tu joci un joc tragic in viata ta seaca. Si TIMPUL, timpul trece ireversibil.

Cine esti?

Un fel de forma ovala, ochi de culoarea neincrederii, buze groase, de culoarea trandafirului roz abia imbobocit in gradina din fata casei mele, piele fina, usor rosie la cea mai fina atingere, iar parul...vai, ce par. Un fel de robot monitorizat sa nu simta nimic, sa taca, dar sa sopteasca in acelasi timp vorbe cu incarcatura negativa, insa imbracate in ciocolata expirata, care doar dau impresia de dulce. Un fel de statuie imbracata cu cele mai frumoase si apreciate haine, cu cel mai melodios ras, cu cel mai atragator zambet, care conduce masina in cel mai palpitant mod, care urla in asa fel incat sa ma inmoi, sa tac, sa iau toata vina asupra mea. E un chip de lut care-mi tine tacticos mana intr-a lui, cu degetul mare in interior, ca sa ma incalzeasca; care ma prinde in brate strans si-mi acopera gura si nasul cu mana ca sa nu mai pot respira; care isi agata usor violent mainile in paru-mi. E o masca imprumutata de la teatru, care-si joaca foarte bine rolurile de zi cu zi, care poate fi atat personaj negativ, cat si pozitiv, ba chiar in acelasi timp, care cere multe aplauze la finalul interpretarii. E un foarte bun actor.
E mult mai mult decat TOTUL, e chiar perfect, complex, intrunind toate calitatile si toate defectele intr-un singur exemplar. Urmareste sa obtina cat mai multe victorii in domeniul sau. Se zice ca doar in urma cailor de rasa se ridica praful. El insa... in urma lui... lasa mult mai mult decat un simplu si banal praf.

Ploua.

In ultimul timp a fost o vreme zbuciumata. Atat la propriu, cat si la figurat. De cand cu cifra 20 din viata mea, fiecare ploaie care a atins pamantul, nu mi-a ocolit pielea. Noroc ca nu era asa rece, sau poate ca eram si eu rece si atunci, de-aia n-am facut diferenta. Atatea legaturi intre intensitatea ploii si zilele mele nu m-am gandit vreodata c-am sa fac. Tunete si fulgere si stropi consistenti de apa, stalpi de lumina de pe strada care scoteau scantei si flacari, oameni trazniti si lesinati pe langa mine, totul ca un vis in care trebuia sa alerg, sa ma feresc, sa scap, ca sa ajung la el...Pentru ca ma tot respinge, ma tot impinge, ma tot minte, ma tot umileste, ma tot omoara. Pana acum pateam asta doar eu cu mine, era o furtuna cu al meu ego, acum insa iat-o si pusa pe scena.
Si eram pe strada singura, in ploaie, tragand dupa mine doua genti pline cu...dor, cu dorinte, cu iubire, cu vise. Atat de grele, ca am si cazut in ditamai balta plina cu apa si noroi, dar mi-a placut. Am ridicat privirea in sus si am simtit cum totul se revarsa asupra mea, totul insemnand si ura si iubire. Pentru ca in viata, totul=iubire+ura. E o ecuatie cu rezultat negativ, cel putin pentru mine, o ecuatie cu o cunoscuta-necunoscuta, sau mai bine zis o necunoscuta cu doua fete, cu doua variante. Si ma ridic si pornesc la drum si ma chinui cu gentile mai grele decat mine. Asteapta-ma ca vin spre tine... Primeste-ma... Deschide-ti bratele... Saruta-ma pe frunte...
SI IA-MI GENTILE, SUNT NUMAI PENTRU TINE!

20.

Chin, suspin, ura, dor, iubire, dorinta, planuri. Iarasi un amalgam de sentimente "goale si pustii", iarasi un mix de inchipuiri. 20 e numarul care-mi suna cel mai melodios, e rotund, e frumos, e par, ma duce cu gandul la cuplu, la pereche. Totusi e un numar trist, valabil in decursul unei zile neimpartasite si esuate, e un numar banal ca oricare altul, e un numar nul.
Si totusi, nici macar acest numar si nici macar intamplarile din jurul lui, care au fost cu un gram mai dureroase decat cele ale altui numar, nu m-au putut dobori asa cum ma asteptam si poate imi doream eu. Ori ca sunt de piatra, ori ca sunt de fier, ori ca sunt de lemn, cert e ca am cazut, dar m-am ridicat, am daruit si n-am cerut inapoi, am spus si n-am vrut s-aud altceva in schimb, am tinut in brate fara sa cer sa fiu imbratisata, am fost fara sa cer sa fie.
Si cand ma gandesc ce ploaie trista a adus numarul meu 20, o ploaie rece, care parca suspina cand atingea pamantul, o ploaie care mi-a atins pleoapele deja ude, o ploaie care mi-a aratat ca nu doar eu eram indurerata. Si am mers prin ploaie, am mers sub umbrela cea mare si portocalie, dezbracata si desculta si prin toate baltile, am mers simtind finetea mainii pacatoase, vazand zambetul nerusinat si vocea care-si dorea pe altcineva s-o asculte.
Sunt mandra de puterea de care am dat dovada, sunt mandra de mine ca simt asa ceva, sunt mandra de mine ca pot spune cuvinte inexistente in mintea altora, sunt mandra ca am rezistat sa ating pacatul, sunt insa revoltata si dezamagita ca raul meu este un rau necesar.
"Si cred c-a fost un vis, dar as dori sa mi se para..."

Some hearts are diamonds, some hearts are stone.

Vai ce-mi place. Stau intinsa pe spate, privirea fixata pe albastrul infinit al cerului, zaresc numai o pasare care se inalta din ce in ce mai sus, cu aripile din ce in ce mai frante, dar ambitioase. As vrea sa fiu si eu asa. Dar de fapt sunt. Altfel nu mai scriam acum. Cateva fire naravase de iarba simt nevoia de iubire la fel ca si mine. Tocmai de aia simt cum ma gadila usor pe gat, pe langa ureche, ba chiar un fir imi atinge buza de jos. Miroase a curat, a pur, a frumos, a nevinovat. Ma gadila si lacrima din coltul pleoapei. A izvorat de acolo de unde sunt atat de multe, a izvorat din cauza soarelui si nu numai. Sunet surd, sacadat de pian imi zboara in urechi. Deja ametesc si totul se invarte cu mine. Unde sunt oare acum? Si de ce e atat de liniste? Si unde e? Si oare ma aude? Striiiig, te striiiig, aici sunt, uite-ma, prinde-ma, ia-ma...

~ 1 Mai 2010 ~

A zburat timpul. Si a adus pe scena mea noi personaje, noi locatii, noi sentimente. Spuneam acum ceva timp ca uneori mi se intampla lucruri exact cand nu ma astept, dar de faimoasa zi 1 Mai, desi 90% planuiam sa zac efectiv in pat, la filme, am ajuns unde-mi era dor, unde-mi placea, unde ma simt cel mai liber, pe malul marii. Experienta oarecum unica pentru mine, plecand fara nicio pregatire, fara o gasca mare de prieteni, cum fac toti, ci doar cu Deni, prietena "de suferinta". Nebanuit de frumos si de distractiv atat in tren, unde am socializat cum am stiut noi mai bine, unde am legat chiar cateva prietenii, care se anunta de durata, dar si acolo, la mare. Desi se spune ca in ziua de azi oamenii sunt toti zgarciti, rai si invidiosi, cei pe care i-am mai cunoscut la gratarul de pe malul lanurilor kilometrice de rapita, au fost ospitalieri si atat de deschisi, incat ne-au oferit tot ce aveau ei la dispozitie si nu ne-au privit ca pe niste ciudate din provincie, mai ales din capitala. Am mancat, am baut, am dansat, am ras, am povestit, ne-am imprietenit. Exact ce poate aveam noi nevoie pentru a uita de probleme cateva ore.

Pe langa aceste lucruri benefice si de neuitat, am reusit sa ne intoarcem cu cateva zeci, chiar sute de poze, am simtit nisipul acela fin si neexploatat de gunoaiele uitate de romani pe plaja, am simtit apa rece si foarte curata, am sarit, am tipat si am cautat scoica cea mai frumoasa pentru cea mai iubita persoana. Singurul dezavantaj pot spune ca a fost faptul ca am dormit doar 2-3 ore in total, insa asta pentru ca am vrut sa simtim briza marii chiar si la miezul noptii, am vrut sa ne minunam de puhoiul de oameni care asteptau dornici in cozi interminabile sa intre in cluburile de fite de pe malul marii. Am tremurat de frig, dar am incercat sa-mi induc un gand care ma incalzea. Genial. Iar cand ma gandesc la ce rasarit perfect am prins, la culorile alea si la perfectiunea soarelui, la razele alea care chiar aveau putere sa ne incalzeasca, ba chiar eu si Deni am ramas cateva zeci de secunde blocate si intr-o lume a noastra, fara a constientiza exact unde suntem si de ce.

A fost totul scurt, spontan, distractiv, de neuitat. Asa pot caracteriza acea zi, de 1 Mai. Imi promit mie si alor mele doua fete, ca trebuie musai sa revenim la vara, pentru a ne destresa dupa sesiunea care urmeaza. Totul va fi bine!

Things will never be the same again.

Daca am spus o vorba urata, am regretat si cu greu am avut taria sa ma revansez. Dar am avut-o pana la urma. Insa stiu ca, nimeni si nimic n-a putut sterge cu buretele ceea ce am zis si sentimentul provocat persoanei in cauza.
Daca am rupt petalele unei flori abia inflorite si frumos mirositoare, stiu sigur ca am facut-o neintentionat, gandindu-ma revoltata la ceva dureros. Si cand am realizat, n-am mai avut cum s-o "resuscitez".
Daca am luat atatea si atatea decizii gresite, s-a spus ca le pot repara, dar am vazut in ultima perioada, ca nu-i adevarat. Oricata putere si ambitie as avea, nu pot renunta la ceea ce am ales, la drumul ales si la persoanele de pe marginea lui.
Daca am ales sa ascult un nou gen de muzica si care-mi place foarte tare, nu am cum si nici nu vreau sa renunt la el, chiar daca imi face si rau si bine.
Daca am ales un nou stil vestimentar si un nou look, ba chiar ma simt bine asa, nu mai am cum sa dau inapoi, sa revin la cum eram inainte. Si, de fapt, ce rost?
Dar astea sunt doar exemple de lucruri marunte si nesemnificative, astea sunt lucruri pe care daca le regret, le regret degeaba, iar daca ma bucur pentru ele, am sa stiu sa le inmultesc. Stiu clar in momentul de fata ceea ce am ales, pentru si cu cine si de ce, am ales sa nu ma mai interiorizez, am ales sa spun in continuare ce simt, am ales sa visez chiar daca niciunul din vise nu devine realitate, am ales sa sper, chiar daca nu am pentru ce. Astazi am ales sa iubesc mereu acelasi miros, glas, trup, astazi am ales sa nu incetez din a ma ruga pentru o minune. Si asta chiar daca... things will never be the same again!

And I would do anything for love ...

Rutina, durere, stare de bine, dor, pasiune, "iubire", sunet pierdut pe sub perna.
Da, stiu ca nu am dat de inteles nimic, conteaza insa ca stiu ce simt si ce gandesc. Si partea astea intotdeauna e mai grea de exprimat. E o chestie noua si ciudata, pe care numai acum am constientizat-o cu adevarat: e vorba de acele momente in care ma simt bine, in care sunt unde-mi doresc, dar in care apare ceva care da totul peste cap, ori o vorba, ori un gest, ceva care ma face sa-mi doresc sa inchid ochii si sa ma trezesc peste fix 24 de ore si sa nu mai fiu acolo. E atat de interesant momentul in care trec acele 24 de ore si vad ca, gata, am scapat. DAR e dur, e crunt, e dureros, pentru ca tot vreau inapoi unde chiar imi e locul!
Si ce pacat... ca am invatat sa fiu prietena cu adevarul care doare, cred ca mai bine ar fi ca, uneori, sa nu fie aflat. Cred ca daca nu e spus la momentul potrivit, mai bine sa nu mai fie spus. Sau da, depinde de situatie, de persoana, de tot. In cazul meu, curiozitatea e prietena cu ura de a afla adevarul. Sunt ciudata, asa-i?
Si oare unde umbla acuma? Unde-i zboara mintea? Oare ce face? Oare ce simte? Oare e la fel ca acum 24 de ore?
Si vai, e doar o fantoma personajul meu. O fantoma pentru care as face orice s-o transform intr-un barbat real.

Amintirea si timpul meu.

De ce se zvoneste ca amintirile sunt comori? Eu, ca intotdeauna, am alta parere. Eu simt altfel, eu cred altceva, eu fac altceva, eu merg pe alte principii, eu merg in alte locuri. Si mi se pare atat de normal, incat deja gata, nu mai vreau sa schimb mare lucru la mine. Doar cateva mici detalii acolo, care teoretic nu ma afecteaza.
Amintiri. Zi de zi ma invadeaza amintiri. Amintiri legate de te miri ce. Amintiri atat frumoase, cat si urate, amintiri care-mi aduc zambetul, amintiri care-mi aduc si izvoare de lacrimi. De-aia clasific eu amintirile in mai multe categorii. Amintirile mele din copilarie ar trebui sa fie cele mai frumoase, mai ales acelea in care ma jucam zi de zi, in vacantele de vara, cu verisorii pe care, la vremea aia ii consideram frati, alergam, glumeam, invatam sa crestem impreuna, invatam sa nu stam unul fara altul, sa mergem peste tot, invatam sa iubim. Timpul asta, il urasc, il detest, mi-i cel mai mare inamic, el a distrus totul, el a distrus fragilitatea si gandirea aia de copil, el mi-a luat "fratiorii" si vacantele cele mai frumoase din cate poate exista, el m-a facut "sa fiu mare". Si cati fiori ma iau numai cand imi amintesc o zi din acele vacante, parca si tremur de emotie, simt cum as da orice pe lumea asta sa dau timpul inapoi si sa traiesc din nou acele clipe, iar cand timpul ar veni iar sa distruga tot, as stii sa actionez impotriva lui si sa previn anumite lucruri. Cu toti vrem asta, stiu.
Timpul, pentru mine, e o imensa enigma, nu reusesc sa inteleg de ce trebuie sa existe, de ce n-am o telecomanda sa-i pot da stop si play cand am nevoie? As face atatea si pentru altii care stiu ca ar fi avut nevoie. As schimba atatea. L-as schimba pe el si... stiu sigur ca acum ar fi cunoscut fericirea. Ii vreau fericirea mai mult decat mi-o vreau mie. Vreau sa aud, sa stiu ca am facut pe cineva fericit. Ma rog atata sa traiesc sentimentul asta, sunt atat de convinsa ca in felul asta as fi si eu fericita.
Toate trec ? La mine, nu trec decat din punct de vedere temporar. Pentru ca, de fapt, toate lasa niste cicatrici, niste urme care dor mai tare ca orice. La mine, totul lasa amprente de "nesters". La mine, din pacate, pentru ca vreau sau nu vreau, toate raman.
Asa ca, timpule, vino si ia-ma si du-ma inapoi in trecut si... si lasa-ma acolo!!

Alandala.

Stefi este un personaj regasit in mai multe tipuri de povesti. Sunt basme cu al ei Fat-Frumos, calare pe cal alb, cu zane si flori multe, cu happy-ending, DAR asta numai in visele din adancul noptilor crunte si scurte. Sunt si povesti cu sad-ending, dar care se intampla in realitate si care nu fac decat sa demonstreze inca o data cum stau lucrurile, cum sunt cei din jur pe care-i iubesti sau fata de care ai o anumita simpatie. Stefi in fiecare zi are cate o poveste, cum spuneam si anterior. Totul e ca acel tip de roman cu sertarase. Astazi, insa, Stefi nu mai stie in ce fel de poveste joaca. Totul e confuz. Ea s-a inselat crezand ca locatia povestii ei va fi intr-un loc ales de ea. Anturajul si circumstantele i-au jucat feste. E soare afara, intr-adevar, insa e asa de ciudat sentimentul acesta de nesiguranta si de negasire a locului propice acomodarii, e atat de singura Stefi, atat de neinteleasa si atat de concentrata asupra unui singur gand, incat uita de ea, uita de ce trebuie sa faca, uita de tot, ea zboara si zboara si zboara, sperand ca se va lovi de vreun nor negru care o va face sa cada si sa revina la crunta realitate. Si desi pana acum s-a mai lovit de cate un nor gri care trebuia, in mod normal, s-o avertizeze, ea tot zboara, ea tot cauta, ea tot spera si tot incearca sa ajunga si mai sus. Sa fie inutila incapatanarea ei? Sau sa fie un atu?
Cert este ca, de ceva timp, Stefi cunoaste locuri noi, oameni noi, oameni cu intentii bune, oameni ciudati. Stefi merge peste tot. Stefi se transforma iarasi. Iar in secunda de fata, nu o macina decat urmatoarea intrebare: cum se va termina intreaga ei poveste?

Bleah.

Probleme existentiale. Subiectul taboo din aceasta noapte. Direct: sunt satula de atatea "vedetisme" care ma inconjoara si pe mine si pe tine si pe toti ceilalti. Cum naiba se pot "confectiona" astfel de personaje in lumea de zi cu zi? Si parca, Dumnezeule, se inmultesc cu o viteza exagerat de mare. Si nu ma refer doar la Tv, Radio, Internet, dar si pe strada. Adica, de parca nu era de ajuns cat de mediatizate sunt in cadrul emisiunilor, ele te calca in picioare si pe strada. Am patit-o eu. Si nu stiu cum am facut, dar n-am tacut din gura. Si deci... Haine colorate, lucioase, "de firma", scurte, unghii gelate si viu colorate, extensii exagerate, care dupa 3 spalari se fac ca lana, genti imense in care as putea incapea chiar si eu, buze de un roz intens, ca sa nu mai zic de rosu, ba mai mult, buze perfect tuguiate care iti atrag atentia chiar de la un kilometru distanta. Si nu sunt ironica !! Sa nu uitam, la naiba, de ochelarii de musca. Ei sunt de fapt, in plus, dat fiind faptul ca sunt atat de mari, incat acopera straturile zidite de machiaj.
Ar trebui sa-mi cer scuze. Nu stiu ce m-a apucat. Mai stiu doar de la ce a mai pornit revolta mea in seara asta: cateva profiluri pe Hi5 ale unor astfel de personaje si gata - noaptea-mi e distrusa. Sunt cuminte si nu postez imagini si nici nu pronunt nume. Nu ar fi frumos.
Si chiar daca "al meu cineva" ar spune ca reactionez asa din pura gelozie si invidie, imi dau singura voie sa spun ca nici pe departe nu as putea darui asa sentimente pozitive si normale unor astfel de persoane. Nu mi-e nici ciuda si nici nu salivez la ceea ce vad. Ba din contra. Fac o plecaciune, rugand prostia sa se evapore.

Suverana stapana.

Suverana stapana, pe viata si moartea mea,

Iti scriu ca sa stii ca exist undeva,
Iti scriu ca sa stii cat ma chinuie absenta ta,
Fiecare secunda imi sfasie inima.
Sunt gata sa mor sau sunt gata sa te iubesc
Dar deocamdata sunt gata nebuna, sa-nnebunesc!
Vreau sa-ti dovedesc ca merit sa te iubesc
Vreau sa-ti dovedesc ca merit sa ma jertfesc!
Imi voi smulge parul si hainele,
Ma voi zdrobi de stanci
Voi alerga desculta prin spini,
Prin zapada sau prin ape adanci
Voi muri si voi invia
Pentru iubirea ce in mine vesnic va triumfa!
Chiar daca nu-ti va pasa
Te voi iubi si asa.. chiar daca nu-ti va pasa...

Suverana stapana e o taranca.
Si nici nu-i frumoasa.
Mai e si saraca.
Deci de ce sa-ti placa de ea?

Tu de ce nu taci cand nu intelegi de ce fac ce voi face?
De ce nu ma crezi ca e bine sa fac ce voi face?
Pentru ca n-ai motive.
N-ai motive.
N-ai motive.

Eu sunt nebuna pentru iubirea mea,
Sunt nebuna.
Acum pleaca!
Dar mai bine stai sa vezi cum ma zdrobesc de stanci!
Pleaca!
Stai sa vezi cum mi se casca rani adanci!
Pleaca!
Stai sa ai ce sa-i povestesti celei care urmeaza.
Despre ce inseamna sa iubesti...

Stai! Pleaca!
Stai! Pleaca!
Stai! Pleaca!
Staï! Pleaca!
Pleaca!
Pleaca!
Pleaca!

Dar stai, despre cine credeai tu ca vorbesc ??
Si pe cine credeai tu ca iubesc ??
Dar hai
Pleaca!

Toast singular amestecat cu ciuda, revolta si amintiri.

Revin inca o data la convingerea mea cum ca toate in viata se intampla cu un rost, dar mai ales, exact atunci cand mai putin te astepti. Cert e ca am petrecut ultimele zile din mini-vacanta mea cum nici prin vise nu-mi trecea. Si prefer sa ma abtin din a cataloga zilele astea in "bune" sau "rele". Astazi prefer sa fiu mai misterioasa. Astazi prefer sa ma gandesc la viitor. Astazi prefer sa nu-mi pese. Astazi ma las inca o data convinsa ca lucrurile bune intotdeauna ascund si parti negative. Astazi, ma revolt asupra a doua categorii de oameni.
Asadar, nu stiu cum sa zic mai exact, dar e foarte ciudat totul in jur. In primul rand, vad multe persoane care chiar si-au gasit rostul in viata, desi sunt la o varsta frageda. Si zic asta in sensul ca, nu doar si-au gasit asa-zisele perechi, ba mai mult, locuiesc impreuna, fac toate lucrurile impreuna, si la propriu si la figurat, si tot asa. Stiu pe cineva care ar zice ca asta e un lucru anormal si ca nu va duce decat la distrugerea actualei relatii. Stiu si multe alte persoane care ar zice : "Vai, cat de tare mi-as dori sa mi se intample si mie asa". Eu sunt intre cele doua categorii de persoane. Nu stiu inca ce parere am. In al doilea rand, exista, din pacate, si alta categorie de oameni care nu reprezinta decat niste "pierde-vara", care traiesc cu aer si care vegeteaza toata ziua in casa. Cu rusine sau nu, trebuie sa recunosc ca si eu mai fac din-astea, dar doar pentru ca sunt zile in care nu am chef sa vad sau sa aud pe nimeni, zile in care am ceru-n cap de nervi si suparare si prefer sa bag capul sub perna si sa fiu surda si muta. Dar eu ma refeream la aceia care fac asta zi de zi, care se complac in situatie, care vad asta ca pe un stil frumos de viata. Si de fapt ajung niste paraziti.
N-am nimic cu nimeni daca stau si ma gandesc, doar ca am dat peste ambele categorii de oameni, fiecare avand o anumita influenta asupra mea. Intentia mea este doar aceea de a face un bine. Gresesc pentru ca vreau sa schimb persoane? Stiu raspunsul: teoretic nu, practic da. Acum, cand gandu-mi zboara la noptile trecute, tin singura un toast cu vin rosu, in cinstea presupunerilor care se dovedesc a fi gresite si in cinstea oamenilor care ar trebui colectati in My Recycle Bin !

Vreau sa am steaua mea.

Cat am dat, tot as vrea sa dau. Si cui si cat si de ce se stie si s-ar observa si de la distanta dintre Luna si patul moale unde ma aflu. Cat am luat? N-am luat nimic, poate tot de la mine am luat, adica de la mine pentru mine. Dar cum asta, cand eu am trait si traiesc si in prezent doar pentru a darui altora? Da, am inteles lumea cum e ea, e orgolioasa, interesata, falsa si mult prea egocentrica. Si da, pan-acum n-am reusit sa deschid cercul inchis al vietii. Si se spune ca stau si fac tot ce vreau eu. Dar cum ce vreau eu e un singur lucru, inseamna ca nu fac nimic altceva decat acel lucru. Si eu as vrea sa pot s-alerg mereu, s-alerg spre El, nu conteaza cat de greu e drumul, nu-mi pasa - eu chiar pot sa astept. Eu nu vreau sa pleci, ca licoarea prin mine sa treci, sa stai si sa faci tot ce-ti doresti, dar apoi sa atingem o stea. Caci eu n-am atins nicio stea, deci vreau sa am steaua mea, vreau sa ajung la ea, vreau sa fii steaua mea.

Fiecare zi din viata este o poveste.

Daca azi ma vaiet ca timpul trece pe langa mine intr-un mod chinuitor, maine ma "laud" ca timpul a trecut atat de repede, incat ma simt usurata ca nu mai concurez cu el. Credeam ca vremea asta mohorata este de vina pentru starea mea si ca de-aia m-am inchis din nou in colivia mea. Dar daca as fi vrut cu adevarat sa ies, as fi facut-o. Macar doar de dragul de a mirosi primavara, de a simti o picatura de ploaie, de a vedea florile din gradina... Si totusi, am preferat sa ma zbat intre zidurile coliviei, sa ma odihnesc si sa ma obosesc facand nimic, sa socializez virtual, ceea ce de la un "timp de vreme" mi se pare o prostie, sa vizionez episoadele unui serial cu adevarat captivant, sa mananc si... atat. Ar trebui sa profit si sa ma bucur de zilele astea, o sa fie din ce in ce mai putine. Trecand peste, nimic nu e mai dureros, dupa parerea mea, decat sa simti un mare si apasat dor, decat sa te gandesti la ce ai avut, la cum ai avut, de ce ai pierdut, pana cand mai rezisti si daca merita sa rezisti. E atat de dureros, mai rau ca o simpla si banala durere de dinti(asta se zice ca ar fi cea mai grea), sa stai si sa astepti, mai ales in zadar, dupa un semn, de undeva, nu prea mai conteaza de la cine si de unde, dar care sa te faca sa rupi zidurile din jur si sa simti cu adevarat ca traiesti, ca merita sa speri, sa astepti, sa crezi, sa te rogi, sa daruiesti. In fiecare zi, de fapt, am aceleasi ganduri si sentimente, dar in fiecare zi mi le exprim altfel, in fiecare zi le simt altfel. Si asta pentru ca, vorba unui bun si vechi prieten, Eugen, "Fiecare zi din viata este o poveste". Iar astazi, povestea mea se termina cu soapta imaginara a cui mi-e drag, spunandu-mi doar un... noapte buna. Oare maine cum va fi?

Un Paste...hm, fericit.

Daca stau bine si ma gandesc, a fost prima data cand am petrecut o astfel de sarbatoare singura, singura si foarte singura. A doua mea casa mi-a apartinut in totalitate, la fel si mancarea, la fel si bautura, totul. Niciunul dintre cei trei iezisori nu mi-au fost alaturi. Trebuie sa recunosc ca la inceput a fost asa o senzatie urata si trista, ba chiar si acum am un gust amar. Nu aveam cu cine sa vorbesc, sa rad, sa tip, sa dansez, sa sar, sa fac poze, sa ciocnesc oua colorate... Eram pentru a nu stiu cata oara doar eu si cu mine. Asteptam cu o arzatoare nerabdare sa primesc un telefon de la cineva, sa ma cheme, sa petrecem impreuna, sa radem, sa glumim, sa ne simtim... bine. Am asteptat in zadar. Culmea e ca inca astept. In fine, revenind la "Home Alone Stefi", a fost o zi care a cuprins atatea senzatii si amintiri si ganduri imprastiate prin anumite locuri si in anumite perioade de timp. In vechea mea nebunie, am fost capabila sa ma ridic de pe scaunul de care parca ma lipisem si sa dau dau drumul la muzica, la volum maxim, par desfacut, haine putine si stropi de apa peste mine. Eliberare si oboseala sunt cele doua cuvinte care au caracterizat acele clipe. Desi parchetul era bine curatat si mirosea a flori de primavara, am fost in stare sa scot praf din el. Ea era Stefi. Plina de viata, singura si totusi distrata, zambitoare, puternica, mereu cu miscari noi, fara sa tina cont de nimeni si nimic. Cand oboseala si trecerea orelor si-au spus cuvantul, mi-am dat seama ca in casa alaturata, de fapt in a treia mea casa, era cineva drag, tot in singuratate si tristete. Strabunica, careia oricum ii spun bunica, statea pe un scaun de lemn vechi la soare, uitandu-se parca in gol si cu ochii inlacrimati, la cei 88 de ani. Am improvizat un pat moale si calduros, in care ne-am intins amandoua la soare, in curtea in care atatea amintiri si vise neimplinite m-au format. Lacrimile ei si teama pentru moarte, mainile ei atat de crapate si de albe si de zgariate, m-au facut sa-mi dau seama cum e sa regreti cu adevarat ce ai facut sau ce nu ai facut. Am ascultat inca o data povestile ei, amintirile, dorintele, pacatele, regretele. Am incercat inca o data sa-i transmit optimismul si gandurile mele bune, pe care deseori le ascund cand vine vorba de mine insami. Ochii ei impaienjeniti si decolorati m-au facut sa inteleg ca sunt motive mult mai grave ca sa plang. N-am putut decat s-o strang in brate si s-o rog sa nu mai planga. Iar mai apoi, am adormit amandoua sub razele soarelui, in acea curte plina de amintiri si lacrimi.

Framantare.

Am ochii intredeschisi si simt cum dintr-un loc anume, din spatele lor, izvorasc doua picaturi concentrate. Dar sunt incapatanata si lupt cu ele. Trebuie sa se intoarca de unde au venit. Nu trebuie sa ma vada nimeni asa. Nimeni! Franjurile esarfei puse pe ochi imi fac imaginile sa fie taiate in mii de bucatele. Un set de fiori neastamparati ma viziteaza. Oare de ce am mainile asa de reci? Si de ce le am doar in anumite momente de fragilitate? Brusc, o miscare tandra ma invaluie pe la spate. Maini calde ma cuprind, ma mangaie, ma strang, ma iubesc. Insotit de o voce iubita, un corp pufos se alungeste langa mine si se joaca fin in parul meu agitat. Ochii-mi tremura, inima-mi bate, corpu-mi amorteste. Pe geam zaresc o lupta crunta intre nori si cateva picaturi de ploaie. Ploua infernal. Insa nu afara. Suna telefonul. Si suna disperat. Ma perturba si ma streseaza. Cum sa fac sa nu ma mai ridic din patul asta? De ce nu m-am nascut vrajitoare, sa dau in carti si sa fie adevarat si sa spun ce mi-ar conveni si mie...? Mai bine sa ma opresc, deoarece as reveni la vesnica si tragica intrebare a vietii mele. Dat fiind faptul ca e 1 aprilie, am auzit astazi cea mai mult asteptata pacaleala din utimele 7-8 luni, sau poate chiar mai multe. Si acum imi tremura inima si-si accelereaza ritmul batailor. Si asa va fi mereu, sunt convinsa si foarte convinsa. Cert e ca incep a ma conforma cu ceea ce mi-a fost dat. Atat de mult si totusi mult prea putin. Aproape inexistent. Si ma uit in oglinda acum si vad doar o schitza, un contur al fetei facut din creion, fara pic de culoare. Si totusi, nu mai e nicio vorba si niciun fapt in lumea asta care sa ma mai uimeasca sau sa ma raneasca. Si totusi astept si totusi rezist. Cred ca toata puterea vine din fierul din care, mai nou, sunt facuta. Sfarsit povestii in care joaca un simplu actor grabit.

Soldier of love.

I've lost the use of my heart, but I'm still alive. Still looking for the life, I'm doing my best. I'm at the borderline of my faith, I'm at the hinterland of my devotion, in the frontline of this battle of mine, but I'm still alive!
I'm a soldier of love, every day and night, I'm a soldier of love, all the days of my life. I've been torn up inside, I've been left behind, so I ride, I have the will to survive! In the wild wild west, trying my hardest, doing my best to stay alive... I know that love will come, turn it all around...

Born to touch your feelings.

As vrea sa fiu o chitara. Sau chiar o vioara. Sau chiar o clapa de pian. Sau poate chiar toate la un loc. As stii sa-mi unesc sunetele si sa te incant. As stii cum sa iti transmit sentimentele mele si cum sa te alin prin muzicalitatea mea. As fi si invizibila totodata. Insipida, inodora si incolora adica. Exact asa cum ti-ar conveni. Mi-ar mai placea sa devin o noua pasiune de-a ta, sa ma asculti mereu, iar intr-o buna zi, sa-mi fac curaj si sa ies din colivia intrumentelor, sa capat un chip asa cum ti-ar placea tie, te-as ajuta sa fii liber, asa cum iti doresti, te-as face sa iubesti si sa speri si sa fii fericit asa cum iti doresti, te-as duce pe un taram al viselor pentru care merita sa lupti, te-as face din neom om. As vrea sa ma nasc din sunetul corzilor instrumentale, sa port o rochie alba lunga de matase, cu 2 trandafiri negri aplicati in partea dreapta, cu parul lung pana la mijloc, cu zambetul de care tu ai nevoie, cu niste brate lungi care sa te stranga la infinit, asa cum ai nevoie... As vrea sa ma asculti mereu, pentru ca eu m-am nascut sa-ti ating tie sentimentele.