Detectez un miros puternic de naftalina si haine tinute departe de moliile dintr-un probabil sifonier antic. Iubesc sa merg cu trenul asta rapid si curat. Chiar si acum, cand totul e diferit. Sunt inconjurata aproape doar de oameni in varsta. Aleg intuitiv o batranica si o analizez. Simt o mila amestecata cu admiratie si respect. E genul de batranica ce iti poata de grija, care iti cere mana ca sa se poata ridica de pe scaun, cu ochii albastrii si parca inconjurati de o panza de paianjen si maini in zadar unse cu vechea Nivea. As plange, dar nu mai pot si pana la urma nici nu am de ce. E doar normal, firesc, chiar banal. Cert e ca, trebuie, da, trebuie ca in intervalul asta de viata ramas pana ajung intr-o situatie similara, sa ma joc de-a v-ati ascunselea cu sortitu-mi, sa cant, sa dansez, sa sar, sa scriu, sa daruiesc, sa retin. Oricum ar fi, trebuie sa fie frumos. Dar de la a trebui pana la chiar a fi, e cale lunga.
Ah, si ce soare iubitor incalzeste geamul de care mi-e lipit obrazul. Si cat e de senin. As fugi in Tara de Nicaieri. Si am sa fug. Si tot mi-e dor. Pentru ca am un sentiment ciudat acum ca merg acasa dupa o luna. Simt ca merg intr-o lume care nu mai e a mea, o lume care azi se rezuma doar la perioada de acum 3 ani, cand renuntam la prioritatile de pe primul loc pentru unele de pe ultimul loc, cand stiam sa ma bucur pe o banca din padurea Trivale de aerul umed dupa o ploaie de toamna care viola frunzele multicolore de pe jos sau de primul fulg de nea simtit alaturi de alta palma calda lipita de a mea. In schimb, acum, detest doar gandul ca vine frigul, gerul si tot ce inseamna iarna, sarbatori. Ma simt chiar vinovata pentru asta. Simt asa o emotie straina, plus o pofta traznita de a face o nebunie "a la Stefi". Dar ma abtin. Uneori, cea mai buna solutie, e fuga.
Si totusi, nu-mi vine sa cobor, stiu ca trenul asta ajunge unde esti tu.
Ah, si ce soare iubitor incalzeste geamul de care mi-e lipit obrazul. Si cat e de senin. As fugi in Tara de Nicaieri. Si am sa fug. Si tot mi-e dor. Pentru ca am un sentiment ciudat acum ca merg acasa dupa o luna. Simt ca merg intr-o lume care nu mai e a mea, o lume care azi se rezuma doar la perioada de acum 3 ani, cand renuntam la prioritatile de pe primul loc pentru unele de pe ultimul loc, cand stiam sa ma bucur pe o banca din padurea Trivale de aerul umed dupa o ploaie de toamna care viola frunzele multicolore de pe jos sau de primul fulg de nea simtit alaturi de alta palma calda lipita de a mea. In schimb, acum, detest doar gandul ca vine frigul, gerul si tot ce inseamna iarna, sarbatori. Ma simt chiar vinovata pentru asta. Simt asa o emotie straina, plus o pofta traznita de a face o nebunie "a la Stefi". Dar ma abtin. Uneori, cea mai buna solutie, e fuga.
Si totusi, nu-mi vine sa cobor, stiu ca trenul asta ajunge unde esti tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu