Imi urmaresc degetele cum danseaza deasupra tastaturii de parca ar vrea sa-mi fure gandurile din creier, sa le proceseze si sa le transpuna. Dar mi-e teama, mi-e teama de mine. Nu-mi mai e teama de nimeni decat de mine. Imi pun capul pe-o perna si-mi cufund fata si paru-mi lung in penele moi din ea. Si tremur. Tremur de frig si totusi sunt transpirata de emotia cauzata de o voce iubita, auzita dupa un veac parca si dintr-un butoi de lemn vechi si cu miros de must, cu o frecventa de cateva perechi de secunde. Si desi perna asta nu-mi ofera decat o priveliste neagra, ma simt ca la cinematograf, derulandu-se cel mai hipnotizant film, ale carui scene sunt numai zeci si sute si mii de amintiri frumoase sau urate, scurte sau de durata, rosii sau negre. As vrea sa fiu o perna, sa-i surprind mirosul parului lanos, scurt si negru, mirosul gatului alb-rosiatic si usor iritabil, miros de gel de dus cremos si sampon de firma. Sau sa fiu un cearceaf spalacit, dar curat, sa-i simt pielea peste mine sau sub mine cum se framanta noaptea in somn, sa-i ofer cateva grade in plus si sa nu-i fie frig. Si macar asa sa ma ia in brate, sa profite de mine, sa ma lase sa-i fiu aproape cateva nopti pana cand ma inlocuieste.
Afla ca as vrea, dar nu pot sa sterg din mintea mea amintiri care sunt in inima mea. Si atunci cand sentimentele sunt reale, nu poti fugi de ele. Mi se pare ca te vad in toti barbatii si nu te aflu-n niciunul, te simt cand prezent, cand plecat, totusi mereu actual. Si parca am obosit sa astept un telefon pe care probabil nu am sa-l primesc vreodata.
Stii ca numai in lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu