Un prea negru cer, involburat, nori in forme cam ciudate, vreo patru avioane aterizand si…multi stropi. Nu de ploaie. Ci d-aia sarati si izvorati din raul permanent curgator. Peste doua minute ceasul arata ora fixa. E exact cat cam insemn eu pentru el. 00:00. Nimic. Mainile-mi sunt tabacite de cat mi-am sters ochii, de cat am stat cu mana pe telefon, de cat am dat cu pumnii in perete de fiecare data cand mi-a venit in minte, adica mai mereu. Sorb putin din sticla cu alcool, nu obisnuiesc, dar acum am nevoie. Ma ameteste, ma duce cu gandul atat la dulceata lui, care m-a captat intr-o cusca in care clar sunt incuiata pe veci, dar si la amarul pe care mi l-a adus odata ce mi-a luat dulceata din borcan si ma ademeneste rareori fara sa-mi dea macar o lingurita. Am fost a lui si atat. M-a legat cu mrejele lui de planta salbatica, aspre si care zgarie, lasa urme, iar urmele cicatrici si cicatricile ma gadila si eu ma scarpin si apoi rana recidiveaza. Am incercat, fir-ar sa fie, toate medicamentele si toate leacurile de vindecare. Iremediabil. “Nothing can heal me, but his love”. Am sa ma conectez la niste aparate, am sa stau asa pana cand vine si scoate totul din priza si ma lasa cu gura deschisa, soptindu-i ce mereu a auzit de la mine, cu ochii implorand si cu mainile intinse spre…pieptul lui catifelat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu