Yes, boss.

Stau lipita de fericire. De fapt dormim cap in cap. Deseori ma mai imping in sus ca sa ajung cu privirea la pieptul de pui degresat. Are bratul prea mare sau mi se pare mie pentru ca am ochii lipiti de el? Cateva alunite ii dau o nota maxima de eleganta. Ma tem sa le ating, ca poate se trezeste si atunci feeria dispare. Si asa rar o gust. Si uite, am pus un deget. E real, e viu, “e-un mort frumos cu ochii vii ce scanteie-n afara”. A tresarit. Si a deschis si gura delicat. Respiratia-i grea ma apasa pe inima, pe minte, dar mai mult pe inima. Intinde mana pe langa corp – ma risc si i-o ating. E rece tocmai pentru ca sunt eu foarte calda din pricina soarelui abundent de ieri. Ah, as da orice & oricat & oricand mi s-ar cere doar ca sa…doar ca sa ramana asa mereu sau doar ca sa fie altfel cand deschide ochii-i injectati parca. Ideile astea-mi sunt ca un virus: contagioase. Si, vai, se misca, respira mai accelerat, deschide treptat ochii, apoi isi ridica trupu-i, apoi pleaca si lasa patul gol. Pentru ca eu sunt pe post de fantoma. Si-a disparut. S-a dus sa vorbeasca la telefon cu fericirea pe care si-a insusit-o si crede cu tarie ca e a lui. E frumoasa, da, nu neg, e exact sculptura lui feminina. Eu? Eu…zgripturoaica rea, muma padurii legata in lanturi de un copac din padurea intunecata, exact ca in basmele romanesti.