Un an.

Eu sunt femeia- copil ce, ori de cate ori tremura, scrie pentru a calma navala de trairi ce o subgjuga. Si nici acum nu poate fi altfel pentru ca, stii tu, altfel si altcumva nu exista. Simt totul dintr-o data si ma intreb cine esti si ce cauti in viata mea. Ai aparut ca un fulger, a carui lumina m-a orbit, aducand cu tine o furtuna ce m-a luat pe sus si m-am intrebat nelinistita incotro imi vei purta pasii. Cand te-am simtit pentru prima oara, am incercat sa imi ridic zidurile, insa cred ca a fost prea tarziu caci a fost de ajuns o simpla adiere de candoare si ai daramat tot. Au fost ani in care multi s-au chinuit sa treaca dincolo de scutul meu, iar tu, printr-o singura atingere, ai ajuns acolo unde nimeni nu a fost vreodata. M-ai simtit ca mi-e teama si m-ai luat de mana. Am pasit impreuna inapoi in mine si teama mea a crescut. Am incercat sa ma ascund de lume, sa nu o las s-auda tumultul inimii mele sfasiinde. Nu ma pot abtine sa nu zic ca urasc toamna, poate ca se vede cat ma lupt cu ea sa plece, sa lase vara sa ma consoleze. Nu sufar de astenie de vara, nici de primavara, insa sufar de durerea de toamna. Toamna este momentul critic din an care imi aduce mereu cele mai urate vesti. In ultimii 3 ani asa a fost, de aceea acum ma intreb tremurand: ce mai urmeaza? Sunt un fel de calendar, ma fortez sa intorc inapoi filele cu lunile ce au trecut, le-as lasa pe repeat doar pe cele de vara si pe cele in care am crezut ca gust mancarea fierbinte a fericirii. E inexplicabil, dar simt vara ca pe singura persoana care imi vrea binele, tanjesc atata dupa zilele alea caniculare in care ma daruiam soarelui, ah. Si tu esti singur, nici tie nu-ti face bine toamna, m-as sacrifica inca o data pentru tine, stiu cat de mult iubesti verdele ala puternic din vara, sa vezi cum stralucesc copacii din padurea noastra, asa ca ma rog sa-ti fie macar tie bine, sa-ti lase toamna macar tie copacii verzi. Incerc acum sa imi regasesc linistea si sa imi armonizez din nou bataile inimii. Reusesc se pare sa fentez blestemata singuratate si sa ma refugiez in locuri de ea nestiute, unde sa ma regasesc in tacerea fiintei mele, unde sa imi recladesc esenta si sa imi reincarc inima obosita de atata goana dupa iluzii desarte. Ma intorc pe acelasi drum sfant spre interiorul meu si ma ascund in mine, departe de vuietul lumii nebune, departe de zbaterile si reprosurile din'prejur. Acolo imi "ling ranile", ca mai apoi sa ma pot ridica si sa ma pot intoarce la lupta, mai puternica decat oricand, mai buna decat am fost, mai increzatoare si mai dornica de succes ca nicicand.
Pentru ca a trecut un an de cand ...