Ajutor.

Tristă. Mă simt pierdută şi mă gândesc că am obosit… Am obosit să aştept un telefon pe care probabil nu am să-l primesc niciodată. Am obosit să dau de medici care se uită la tine şi-ţi spun că nu ştiu ce ai, sau că, pentru ceea ce ai tu, ei nu au nicio soluţie. Am obosit să sper că lumea va deveni, cândva, mai bună. Că oamenii vor avea măcar un gram în plus de bun simţ, că nu voi mai da de mitocani la tot pasul, că persoanele de pretutindeni nu vor mai fi laşe. Dar dacă într-o zi, în faţa lui Dumnezeu, promiţi că dacă vei învinge boala, vei fi o persoană mai bună? Ţi-ai ţine promisiunea? Până când?
Încerc să-mi imaginez că viaţa mea este o cameră care pe vremuri era albă, dar pe măsură ce a trecut timpul, s-a murdărit. Ea s-a umplut atât de culori vesele şi de modele jucăuşe, cât şi de pete detestabile. Aceste “pete” sunt greşelile mele, momentele în care am fost laşă, clipele în care am suferit, situaţiile în care am acceptat să fiu minţită şi multe altele. Dar, ce ar fi dacă această cameră ar exista cu adevărat? Aş încerca să o curăţ. M-aş gândi de unde provin petele şi cu ce aş putea să le îndepărtez.
Acum e momentul când trebuie să încep să fac două lucruri obligatorii pe zi. Prima ar fi să şterg o pată de pe peretele meu şi a doua ar fi înlocuirea acesteia cu una colorată. Am să mă gândesc în fiecare dimineaţă la un lucru care mă nemulţumeşte în viaţa mea de zi cu zi şi voi încerca să-l „repar”.
Am o problemă. Câteodată zâmbesc prea mult. Lumea-mi spune că aduc un val de bună-dispoziţie pe unde merg. Să fie chiar aşa? Sunt puţine momentele în care mi se vede pe chip că ceva nu este în regulă, însă cei care mă cunosc nu pot fi păcăliţi. Zâmbetul nu-mi va aduce înapoi prietenii sau persoanele dragi pe care le-am „pierdut”, însă mă face să mă simt mai bine şi să le transmit celor din jur că „totul este bine”…

[Saru-mana D. Nicolae]