Mi-amintesc de copilaria dulce si ma las purtata de un tremurat scurt si lent, de o emotie batrana si dureroasa. Mi-amintesc de strabunica cum ma punea sa ma urc pe porcul abia transat, spunand ca e un ritual si ca am sa ma fac mai repede mare. Acum cateva zile am avut senzatia unui animal care stia prin propriile-i simturi ca urmeaza sa fie sacrificat. Pentru ca am ramas mai singura decat deja eram.
Tot blogul meu de pana acum a avut un nume, care era de fapt o metafora primita, un alint, o amintire. L-am hranit cu povesti mai reale decat credeati, am investit in el sentimente pofunde, imagini deseori romantice, rareori perverse, dar intotdeauna reale. L-am construit doar pentru mine, niciodata pentru a primi vreo lauda, vreun repros. Iar cand s-a intamplat asta, recunosc ca am avut o satisfactie interioara careia i se inroseau obrajii. Multumiri putinelor persoane care au citit. Multumiri singurei persoane careia poate ii datorez atata inspiratie, devotament, atata dezlegare, atat respect si atata iubire.
Nu intentionez sa fie asta finalul blogului. Pentru ca Nimeni Alta Decat O Sobita renaste mereu, ca Pasarea Phoenix, mereu isi gaseste forta in lucruri marunte si mereu se ridica din groapa de pe strada in care a scapat cu piciorul stang. Doar ca simt nevoia sa spun cuvintele astea. Ma inspira instalatia de brad agatata de mine in jurul unei perdele rosii, transparente, din matase, de la geamul unei camere goale pentru o seara. Ma ajuta si colindul vechi ce canta la volum minim. Si caldura din caloriferul nou si alb. Si patul abia invelit in patura abia spalata. Si cum as putea sa uit de dor? Cum as putea sa uit de tine? De tine, care zaci intr-o lume total straina si indepartata, plin de planuri si sperante noi, plin de vointa? Cum sa uit de tine, care asa cum m-ai inchis candva intr-o cusca fara sa ma mai eliberezi, tot asa m-ai eliberat pentru 2 zile? M-ai vizitat in inchisoarea in care m-ai obligat sa rabd, mi-ai redat lumina si zambetul pentru cateva zeci de ore. Chiar daca apoi ai plecat, lasandu-ma in aceeasi stare. Dar nu-mi pare rau. Pentru ca ma hranesc cu amintirea, asteptandu-te.
Te vad zacand pe covoru-mi gri, pe care am stat in genunchi sa-l perii de orice fir de par d-al meu, si-n loc de luminitele de la perdea, imi imaginez lumanarile mici, albe, cu aroma puternica de vanilie, asa cum amandurora ne place. Dansez, cu picioarele-mi moi printre lumanari, sar deasupra lor, incercand sa le evit, sa nu-mi scape pe covor ceara ca data trecuta, merg printre ele in forma de romb, de fericire si de dor.
Ai grija, sobita mea rece.
Tot blogul meu de pana acum a avut un nume, care era de fapt o metafora primita, un alint, o amintire. L-am hranit cu povesti mai reale decat credeati, am investit in el sentimente pofunde, imagini deseori romantice, rareori perverse, dar intotdeauna reale. L-am construit doar pentru mine, niciodata pentru a primi vreo lauda, vreun repros. Iar cand s-a intamplat asta, recunosc ca am avut o satisfactie interioara careia i se inroseau obrajii. Multumiri putinelor persoane care au citit. Multumiri singurei persoane careia poate ii datorez atata inspiratie, devotament, atata dezlegare, atat respect si atata iubire.
Nu intentionez sa fie asta finalul blogului. Pentru ca Nimeni Alta Decat O Sobita renaste mereu, ca Pasarea Phoenix, mereu isi gaseste forta in lucruri marunte si mereu se ridica din groapa de pe strada in care a scapat cu piciorul stang. Doar ca simt nevoia sa spun cuvintele astea. Ma inspira instalatia de brad agatata de mine in jurul unei perdele rosii, transparente, din matase, de la geamul unei camere goale pentru o seara. Ma ajuta si colindul vechi ce canta la volum minim. Si caldura din caloriferul nou si alb. Si patul abia invelit in patura abia spalata. Si cum as putea sa uit de dor? Cum as putea sa uit de tine? De tine, care zaci intr-o lume total straina si indepartata, plin de planuri si sperante noi, plin de vointa? Cum sa uit de tine, care asa cum m-ai inchis candva intr-o cusca fara sa ma mai eliberezi, tot asa m-ai eliberat pentru 2 zile? M-ai vizitat in inchisoarea in care m-ai obligat sa rabd, mi-ai redat lumina si zambetul pentru cateva zeci de ore. Chiar daca apoi ai plecat, lasandu-ma in aceeasi stare. Dar nu-mi pare rau. Pentru ca ma hranesc cu amintirea, asteptandu-te.
Te vad zacand pe covoru-mi gri, pe care am stat in genunchi sa-l perii de orice fir de par d-al meu, si-n loc de luminitele de la perdea, imi imaginez lumanarile mici, albe, cu aroma puternica de vanilie, asa cum amandurora ne place. Dansez, cu picioarele-mi moi printre lumanari, sar deasupra lor, incercand sa le evit, sa nu-mi scape pe covor ceara ca data trecuta, merg printre ele in forma de romb, de fericire si de dor.
Ai grija, sobita mea rece.
nu esti singura!!! zambesteeee!!!!:)
RăspundețiȘtergere