Love is blind.

Candva, demult, in tineretile mele naive, mi-ai spus ca, dintre doi, unul cu siguranta iubeste mult mai mult ca celalalt, iar ulterior si sufera. Ai ales fara sa-mi ceri acordul, fara sa te gandesti, ca eu sa fiu cea sacrificata.

Chiar daca timpul a trecut ca nesimtitul pe langa mine, inca ma chinui sa strang tare din pumni, din dinti, trebuie sa ma fortez, sa ma auto-maltratez, e ca si cum m-ai fortat sa lupt impotriva furtunilor abundente din ultima vreme, e ca si cum as impinge vantul sa bata in directia opusa, e ceva cu totul opus decat ceea ce am putut face pana acum. Si stii prea bine ca... am facut atatea. Poate totul. Ma intreaba multi din jur ce imi mai trebuie sa fiu fericita, pentru ca ei ma vad independenta, glumeata, ambitioasa, frumoasa, cu viitor promitator. Raspunsul meu a fost intotdeauna: nu-mi doresc nimic pe lume, nici macar sanatate, ci doar sa fiu iubita. Si raspunsul mira si doare si pe cel mai strain om de langa mine. Am realizat ca orice dorinta am avut, mai devreme sau mai tarziu mi s-a indeplinit, asta pentru ca m-am rugat, am sperat, am visat si am fost optimista, cum tu mereu imi spuneai sa fiu. Dupa secunde, minute, ore, zile, saptamani, luni si acum si ani, dorinta mea care arde ca o flacara ce nu se stinge nici macar cu o tona de apa, este sa vii, sa ma sperii cu atingerea brusca si plina de dor, de dorinta, sa-mi soptesti prin priviri ca iti pare rau, ca nu-mi mai dai drumul, ca n-ai sa mai pleci unde vroiai sa pleci, ca ma lasi sa te venerez si ca... imi arati ca visele avute seara de seara devin realitate daca sunt optimista cum ai spus tu.
Dar ce-ti pasa tie, chip de lut, dac-oi fi eu sau alta? Nu-ti pasa decat sa fii cocos atacator de puicute abia pufuite, te gandesti la al tau aparat generator de pofte trupesti, la instinctul tau ascutit de manipulare totala.

In cautarea timpului pierdut.

Hopa, hopa. Tocmai pentru ca nu stiu cand mai am ocazia sa plec intr-o calatorie adevarata si frumoasa, cu cineva drag, am plecat singura intr-o excursie, in cautarea timpului pierdut. Pentru ca... ->
E timpul sa las din nou florile sa fie udate si sa nu se mai ofileasca, e timpul sa trag perdelele la o parte ca sa intre in camera soarele, e timpul sa arunc negrul si sa las rozul sa ma invadeze, e timpul sa sar iar de pe ceva inalt si sa tip pana ajung inapoi pe pamant, e timpul sa rad la orice gluma, e timpul sa dansez pe orice fel de muzica, e timpul ca dupa atata timp sa ma uit in oglinda. E timpul sa zica ai mei si ale mele ca sunt mandri si mandre de mine, e timpul sa simt ca sunt mult mai buna si mai independenta, e timpul sa-mi amintesc numai de momentele frumoase, si NU alaturi de tine, e timpul sa fac nebunii pozitive, e timpul sa-mi pese de cine merita, e timpul sa ma ridic brusc si zambind dimineata din pat, e timpul sa-ti arat tie, ca lozul din plic a fost invalid. E timpul, domnule Minciuna, sa vezi adevarata-ti non-valoare, adevarata-ti lipsa de putere de reusita, sincera-ti mandrie si lipsa de prejudecata, nemernica-ti indrazneala de a batjocori. Iubitule, ti s-a spart masca de cristal in mii si mii de cioburi.

Blestem.

Un prea negru cer, involburat, nori in forme cam ciudate, vreo patru avioane aterizand si…multi stropi. Nu de ploaie. Ci d-aia sarati si izvorati din raul permanent curgator. Peste doua minute ceasul arata ora fixa. E exact cat cam insemn eu pentru el. 00:00. Nimic. Mainile-mi sunt tabacite de cat mi-am sters ochii, de cat am stat cu mana pe telefon, de cat am dat cu pumnii in perete de fiecare data cand mi-a venit in minte, adica mai mereu. Sorb putin din sticla cu alcool, nu obisnuiesc, dar acum am nevoie. Ma ameteste, ma duce cu gandul atat la dulceata lui, care m-a captat intr-o cusca in care clar sunt incuiata pe veci, dar si la amarul pe care mi l-a adus odata ce mi-a luat dulceata din borcan si ma ademeneste rareori fara sa-mi dea macar o lingurita. Am fost a lui si atat. M-a legat cu mrejele lui de planta salbatica, aspre si care zgarie, lasa urme, iar urmele cicatrici si cicatricile ma gadila si eu ma scarpin si apoi rana recidiveaza. Am incercat, fir-ar sa fie, toate medicamentele si toate leacurile de vindecare. Iremediabil. “Nothing can heal me, but his love”. Am sa ma conectez la niste aparate, am sa stau asa pana cand vine si scoate totul din priza si ma lasa cu gura deschisa, soptindu-i ce mereu a auzit de la mine, cu ochii implorand si cu mainile intinse spre…pieptul lui catifelat.

Sunt un fel de...

Un fel de servetel cu un singur strat de planta prelucrata, deci subtire. Primesc lacrimile gustoase ale pacatului, dorintei si iubirii, le absorb, le miros, le gust, le simt si nu le pot trimite inapoi. Si uite-asa de fiecare data, intr-un mod exagerat de repetat. Si nu ma usuca nimeni cu foenul, nici nu ma agata pe o sarma cu un cleste la soare sau vant, efectiv ma usuc singura.
Rupe-ma mai bine!
Si apoi iar ma ud cu lacrimi, iar din acelasi motiv indispensabil. Sa inteleg ca-mi place? Ca doar asta e menirea mea? Ca doar de atat sunt capabila? Secunda 27 a minutului 20 ma obliga sa inchid ochii ca sa-i vad pe-ai lui, sa-mi ascut simturile olfactive si sa-i simt aroma de trandafir presat in aceeasi carte de doi ani si jumatate, iar simturile tactile...vai, cat tanjesc dupa puful lui colorat uniform numit piele. Deschid ochii si...ma zaresc cu obrazul drept lipit de geamul unui tren spalat de lacrimi ceresti. Atat!

All by my self.

TU! Mereu ai vrut o femeie independenta, o femeie capabila sa iubeasca, sa nu insele, o femeie care sa nu mai depinda de nimeni si nimic, o femeie calma, care sa se enerveze greu, care sa ierte cand gresesti, care sa-ti fie alaturi, care sa te sprijine, sa te ajute, sa te asculte, sa nu reproseze, care sa te iubeasca... De fapt nu numai ca ti-ai dorit, dar de fapt de asta si ai nevoie ca sa razbati in viata. Ca sa te admire lumea, ca sa fii respectat, ca sa ai putere sa lupti pentru visele tale, ai nevoie de o femeie puternica in spate. Astazi femeia ta indeplineste toate cerintele, astazi, nu doar pentru ea, cat si pentru TINE, femeia ta ridica fruntea, imbraca haine office, tocuri, merge cu spatele drept, zambind cu durere in inima de dor amar si... isi doreste s-o vezi, viseaza c-o suni, c-o chemi, c-o vezi cu alti ochi, sa-i spui ca ai nevoie de ea.
Dar TU, tu joci un joc tragic in viata ta seaca. Si TIMPUL, timpul trece ireversibil.

Cine esti?

Un fel de forma ovala, ochi de culoarea neincrederii, buze groase, de culoarea trandafirului roz abia imbobocit in gradina din fata casei mele, piele fina, usor rosie la cea mai fina atingere, iar parul...vai, ce par. Un fel de robot monitorizat sa nu simta nimic, sa taca, dar sa sopteasca in acelasi timp vorbe cu incarcatura negativa, insa imbracate in ciocolata expirata, care doar dau impresia de dulce. Un fel de statuie imbracata cu cele mai frumoase si apreciate haine, cu cel mai melodios ras, cu cel mai atragator zambet, care conduce masina in cel mai palpitant mod, care urla in asa fel incat sa ma inmoi, sa tac, sa iau toata vina asupra mea. E un chip de lut care-mi tine tacticos mana intr-a lui, cu degetul mare in interior, ca sa ma incalzeasca; care ma prinde in brate strans si-mi acopera gura si nasul cu mana ca sa nu mai pot respira; care isi agata usor violent mainile in paru-mi. E o masca imprumutata de la teatru, care-si joaca foarte bine rolurile de zi cu zi, care poate fi atat personaj negativ, cat si pozitiv, ba chiar in acelasi timp, care cere multe aplauze la finalul interpretarii. E un foarte bun actor.
E mult mai mult decat TOTUL, e chiar perfect, complex, intrunind toate calitatile si toate defectele intr-un singur exemplar. Urmareste sa obtina cat mai multe victorii in domeniul sau. Se zice ca doar in urma cailor de rasa se ridica praful. El insa... in urma lui... lasa mult mai mult decat un simplu si banal praf.

Ploua.

In ultimul timp a fost o vreme zbuciumata. Atat la propriu, cat si la figurat. De cand cu cifra 20 din viata mea, fiecare ploaie care a atins pamantul, nu mi-a ocolit pielea. Noroc ca nu era asa rece, sau poate ca eram si eu rece si atunci, de-aia n-am facut diferenta. Atatea legaturi intre intensitatea ploii si zilele mele nu m-am gandit vreodata c-am sa fac. Tunete si fulgere si stropi consistenti de apa, stalpi de lumina de pe strada care scoteau scantei si flacari, oameni trazniti si lesinati pe langa mine, totul ca un vis in care trebuia sa alerg, sa ma feresc, sa scap, ca sa ajung la el...Pentru ca ma tot respinge, ma tot impinge, ma tot minte, ma tot umileste, ma tot omoara. Pana acum pateam asta doar eu cu mine, era o furtuna cu al meu ego, acum insa iat-o si pusa pe scena.
Si eram pe strada singura, in ploaie, tragand dupa mine doua genti pline cu...dor, cu dorinte, cu iubire, cu vise. Atat de grele, ca am si cazut in ditamai balta plina cu apa si noroi, dar mi-a placut. Am ridicat privirea in sus si am simtit cum totul se revarsa asupra mea, totul insemnand si ura si iubire. Pentru ca in viata, totul=iubire+ura. E o ecuatie cu rezultat negativ, cel putin pentru mine, o ecuatie cu o cunoscuta-necunoscuta, sau mai bine zis o necunoscuta cu doua fete, cu doua variante. Si ma ridic si pornesc la drum si ma chinui cu gentile mai grele decat mine. Asteapta-ma ca vin spre tine... Primeste-ma... Deschide-ti bratele... Saruta-ma pe frunte...
SI IA-MI GENTILE, SUNT NUMAI PENTRU TINE!