Ciudat.

Stiu ca nu e doar impresia mea. Stiu ca lumea s-a intors cu susul in jos. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa fiu si eu afectata. Nu mai e nici perioada asteniei de primavara, nici a asteniei de toamna, in cazul in care asa ceva chiar exista. E ceva inexplicabil de complicat. Simt ca nu am liniste nicaieri, ca si cum sunt intr-o cusca, care are in varf o zgarda si cineva ma trage de ea prin toate gropile, ma tot zguduie si nu ma elibereaza. Cineva...
Dureri de cap, lene puternica, nervozitate acuta, irascibilitate agravata, lipsa de chef pentru orice activitate. Nu suport un fir de par pe covorul aspru, gri, abia periat si aspirat, ma dispera chiar si cea mai mica scama gasita pe patura-mi albastra, moale. Sau mai grav, ma dispera orice fir de praf situat pe laptop, singurul meu prieten tacut. Nu suport sa-mi vad coltul de la camasa-mi alba scos din pantaloni, sau mai grav, necalcat. Nu suport sa-mi mai vad nici macar o suvita de par rebela, zburand dimineata pe balcon, in timp ce sorb o cafea cu lapte. Iar daca vad ca o unghie are oja rosie sarita intr-un punct vestic, estic, sudic, sau nordic, am tendinta s-o tai de tot. Sa fie o nuanta de "fixism" sau nebunie?

Imi simt incontrolabil pleoapele inchizandu-se, chiar daca fortat am dormit suficient. Si mainile tremurand. Si picioarele parca ar porni la un drum, nu foarte lung, pana la tine, sa te vad, sa-ti aud vocea spunand: "-Pleaca!" si atat. Mi-ar fi suficient. Si de cand am starile astea multiple, nici soarele nu mai sta pe cer, nici el n-are stare. Nici norii. Nici oamenii pe strada, au tendinta sa se loveasca intre ei, isi arunca vorbe urate. 

Si totul e din ce in ce mai anormal. Cred ca am sa prefer sa te las sa ma tarasti in cusca aia, prin ce gropi vrei tu, macar e un spatiu inchis, din care vad lumea prefacuta fara sa fac parte din ea. Tu, insa, ai facut, faci si vei face parte din tot ce inseamna... TOT.