Expozitiune.

Picioarele-mi lungi ating un scaun vechi, cu balamalele ruginite de ploaie, talia-mi subtire e inconjurata de un tricou barbatesc de un roz spalacit, imbacsit cu un miros inimaginabil de ametitor, parca ar fi adunat in el miresmele tuturor florilor, plus - de parca nu ar fi de ajuns - , 3 arome de parfum barbatesc, intepatoare la nas. Mainile-mi abia unse cu crema de miere se joaca inconstient printr-un cearceaf uzat, ale carui culori sunt lipsite de stralucire. Dar chiar si asa, il simt ca si cum e primul scutec in care am fost infasata. [ As fi putut fi directa si precisa si fara metafore surde. Dar unde ar mai fi fost frumusetea amintirii?] . Apare. Nud. Stramb, dar frumos. Rosu la chip. Sec pe dinauntru, ca o gogoasa neintentionat ratata si fara miez, doar coaja arsa, nesanatoasa. Privirea... o mitraliera profesionala, functionabila automat, care omoara cu fine gloante. Ma tem si tac si ma ia si ma duce pe o insula plina de ciulini care se agata, fara sa-i mai pot inlatura. Si ma lasa acolo. Si inc-o data, inchid involuntar ochii si-mi incerc limita rezistentei.
Sunt prizoniera cu sentinta. Sunt ca o naufragiata pe o insula pustie. Gandurile se hartuiesc intre ele caineste, luptand sa cucereasca postul de comanda. Cand unul cade trasnit, se iveste cu iuteala fulgerului altul mai puternic si ii ia locul. Pe campul de batalie mor in incaierare zeci si sute de ganduri, pana cand unul invinge si pune mana pe frane. E o alinare, insa, care-mi unge rana cu alifie: poate vreo echipa SOS apare.