Un Paste...hm, fericit.

Daca stau bine si ma gandesc, a fost prima data cand am petrecut o astfel de sarbatoare singura, singura si foarte singura. A doua mea casa mi-a apartinut in totalitate, la fel si mancarea, la fel si bautura, totul. Niciunul dintre cei trei iezisori nu mi-au fost alaturi. Trebuie sa recunosc ca la inceput a fost asa o senzatie urata si trista, ba chiar si acum am un gust amar. Nu aveam cu cine sa vorbesc, sa rad, sa tip, sa dansez, sa sar, sa fac poze, sa ciocnesc oua colorate... Eram pentru a nu stiu cata oara doar eu si cu mine. Asteptam cu o arzatoare nerabdare sa primesc un telefon de la cineva, sa ma cheme, sa petrecem impreuna, sa radem, sa glumim, sa ne simtim... bine. Am asteptat in zadar. Culmea e ca inca astept. In fine, revenind la "Home Alone Stefi", a fost o zi care a cuprins atatea senzatii si amintiri si ganduri imprastiate prin anumite locuri si in anumite perioade de timp. In vechea mea nebunie, am fost capabila sa ma ridic de pe scaunul de care parca ma lipisem si sa dau dau drumul la muzica, la volum maxim, par desfacut, haine putine si stropi de apa peste mine. Eliberare si oboseala sunt cele doua cuvinte care au caracterizat acele clipe. Desi parchetul era bine curatat si mirosea a flori de primavara, am fost in stare sa scot praf din el. Ea era Stefi. Plina de viata, singura si totusi distrata, zambitoare, puternica, mereu cu miscari noi, fara sa tina cont de nimeni si nimic. Cand oboseala si trecerea orelor si-au spus cuvantul, mi-am dat seama ca in casa alaturata, de fapt in a treia mea casa, era cineva drag, tot in singuratate si tristete. Strabunica, careia oricum ii spun bunica, statea pe un scaun de lemn vechi la soare, uitandu-se parca in gol si cu ochii inlacrimati, la cei 88 de ani. Am improvizat un pat moale si calduros, in care ne-am intins amandoua la soare, in curtea in care atatea amintiri si vise neimplinite m-au format. Lacrimile ei si teama pentru moarte, mainile ei atat de crapate si de albe si de zgariate, m-au facut sa-mi dau seama cum e sa regreti cu adevarat ce ai facut sau ce nu ai facut. Am ascultat inca o data povestile ei, amintirile, dorintele, pacatele, regretele. Am incercat inca o data sa-i transmit optimismul si gandurile mele bune, pe care deseori le ascund cand vine vorba de mine insami. Ochii ei impaienjeniti si decolorati m-au facut sa inteleg ca sunt motive mult mai grave ca sa plang. N-am putut decat s-o strang in brate si s-o rog sa nu mai planga. Iar mai apoi, am adormit amandoua sub razele soarelui, in acea curte plina de amintiri si lacrimi.