Framantare.

Am ochii intredeschisi si simt cum dintr-un loc anume, din spatele lor, izvorasc doua picaturi concentrate. Dar sunt incapatanata si lupt cu ele. Trebuie sa se intoarca de unde au venit. Nu trebuie sa ma vada nimeni asa. Nimeni! Franjurile esarfei puse pe ochi imi fac imaginile sa fie taiate in mii de bucatele. Un set de fiori neastamparati ma viziteaza. Oare de ce am mainile asa de reci? Si de ce le am doar in anumite momente de fragilitate? Brusc, o miscare tandra ma invaluie pe la spate. Maini calde ma cuprind, ma mangaie, ma strang, ma iubesc. Insotit de o voce iubita, un corp pufos se alungeste langa mine si se joaca fin in parul meu agitat. Ochii-mi tremura, inima-mi bate, corpu-mi amorteste. Pe geam zaresc o lupta crunta intre nori si cateva picaturi de ploaie. Ploua infernal. Insa nu afara. Suna telefonul. Si suna disperat. Ma perturba si ma streseaza. Cum sa fac sa nu ma mai ridic din patul asta? De ce nu m-am nascut vrajitoare, sa dau in carti si sa fie adevarat si sa spun ce mi-ar conveni si mie...? Mai bine sa ma opresc, deoarece as reveni la vesnica si tragica intrebare a vietii mele. Dat fiind faptul ca e 1 aprilie, am auzit astazi cea mai mult asteptata pacaleala din utimele 7-8 luni, sau poate chiar mai multe. Si acum imi tremura inima si-si accelereaza ritmul batailor. Si asa va fi mereu, sunt convinsa si foarte convinsa. Cert e ca incep a ma conforma cu ceea ce mi-a fost dat. Atat de mult si totusi mult prea putin. Aproape inexistent. Si ma uit in oglinda acum si vad doar o schitza, un contur al fetei facut din creion, fara pic de culoare. Si totusi, nu mai e nicio vorba si niciun fapt in lumea asta care sa ma mai uimeasca sau sa ma raneasca. Si totusi astept si totusi rezist. Cred ca toata puterea vine din fierul din care, mai nou, sunt facuta. Sfarsit povestii in care joaca un simplu actor grabit.