Fiecare zi din viata este o poveste.

Daca azi ma vaiet ca timpul trece pe langa mine intr-un mod chinuitor, maine ma "laud" ca timpul a trecut atat de repede, incat ma simt usurata ca nu mai concurez cu el. Credeam ca vremea asta mohorata este de vina pentru starea mea si ca de-aia m-am inchis din nou in colivia mea. Dar daca as fi vrut cu adevarat sa ies, as fi facut-o. Macar doar de dragul de a mirosi primavara, de a simti o picatura de ploaie, de a vedea florile din gradina... Si totusi, am preferat sa ma zbat intre zidurile coliviei, sa ma odihnesc si sa ma obosesc facand nimic, sa socializez virtual, ceea ce de la un "timp de vreme" mi se pare o prostie, sa vizionez episoadele unui serial cu adevarat captivant, sa mananc si... atat. Ar trebui sa profit si sa ma bucur de zilele astea, o sa fie din ce in ce mai putine. Trecand peste, nimic nu e mai dureros, dupa parerea mea, decat sa simti un mare si apasat dor, decat sa te gandesti la ce ai avut, la cum ai avut, de ce ai pierdut, pana cand mai rezisti si daca merita sa rezisti. E atat de dureros, mai rau ca o simpla si banala durere de dinti(asta se zice ca ar fi cea mai grea), sa stai si sa astepti, mai ales in zadar, dupa un semn, de undeva, nu prea mai conteaza de la cine si de unde, dar care sa te faca sa rupi zidurile din jur si sa simti cu adevarat ca traiesti, ca merita sa speri, sa astepti, sa crezi, sa te rogi, sa daruiesti. In fiecare zi, de fapt, am aceleasi ganduri si sentimente, dar in fiecare zi mi le exprim altfel, in fiecare zi le simt altfel. Si asta pentru ca, vorba unui bun si vechi prieten, Eugen, "Fiecare zi din viata este o poveste". Iar astazi, povestea mea se termina cu soapta imaginara a cui mi-e drag, spunandu-mi doar un... noapte buna. Oare maine cum va fi?