Insomnie.

Odata am trait un vis. Dincolo, departe. Spontan, emotionant, sublim, fascinant. Departe de descurajari, pareri de rau si rautate. Departe de amintirile judecatoare, departe de cei dragi, departe de mine insami. Undeva, pe-un drum unic, dar lung, printre nori albi si stele cazatoare, aproape de soare si luna, unde inima mi-a incetat pentru cateva perechi de clipe. Chipuri straine si secate, ploaie si aer rece, mult verde si un drum aparent lung au incercat sa ma desparta de el, de chipul angelic, divinizat, de fapt banal. De trupul secat, strain, al nimanui si totusi al tuturor. De mintea stresata, usor bolnava, dar nevinovata. Asa consider de fapt, ca a fi ales sa fie fara de noroc nu este condamnabil. Asa a fost sa fie bietul meu soldat, odinioara cu straie de general, actualmente parasit pe front intr-o singuratate iremediabila. Fara aer, fara liniste, fara somn, si ce-i mai grav, fara iubire.

Ma iertati, nu am intentionat sa desenez un astfel de fir al povestii. Initial, am plecat de la schita singurelor si putinelor clipe de extaz si fericire. De la zilele in care intelegeam rostul zilei si al noptii, in care puteam atinge aripile avioanelor, in care ma lasa sa-l ating usor pe armura roasa de pacat.

Am vrut sa-i incalzesc sufletul, dar nu m-a lasat. Incetati sa ma mai intrebati rostul expresiei mele faciale, incetati a ma judeca sau a incerca sa ma intelegeti. Chiar daca timpul s-a scurs, as vrea sa intorc clepsidra amintirilor, rugandu-ma de zorii zilei sa-mi ia oftatul amarui din stomacul inimii, caci dincolo de el, oricum va zace candva resemnarea.

Am nevoie in suflet de noi.

Adulmesc mirosul tricoului strain si scump de langa mine si constat depresiv ca nu seamana cu al tau. Imi innec nasul intr-o balta de lacrimi adunata  sub perna. Nu ma aflu unde trebuie si nici macar unde as vrea. Ma multumesc cu norocul ce mi-a fost daruit, dar suspin dupa ghinionul de atata timp iubit. Critic si condamn incurajarile voastre esuate, de peste ani, ale voastre, oamenilor mai pozitivi decat mine. Compar prezentul real cu cel din planurile mele si nu corespunde. Unde mi-e linistea? Si ating din nou corpul strain aflat sub influenta unui sforait dezordonat, cautandu-ti finetea pielii si asprimea firelor de par.

Ma consider cea mai puternica fiinta de pe lume, pentru ca te-am pierdut pe tine si alte persoane deja asezate in suflet, dar iata-ma in picioare. Cu toate astea, nicio pierdere nu doare mai tare ca pierderea ta. M-ai ruinat, mi-ai secat lacrimile, m-ai pustiit, m-ai ofilit chiar. Si tot ceea ce faci e sa-mi reprosezi ca mi te-am dat intru totul.

Nu ti-am vrut raul nicio clipa, m-as sacrifica oricand pentru tine, insa se pare ce cineva are totusi grija de tine. Si-mi pare rau ca tot trebuie sa platesti pentru raul pe care il induram si eu si alte persoane. Imi pare rau ca inca n-ai primit iertare, imi pare rau ca te framanti si suspini singur. S-a intors roata sa te atace si pe tine. Dar ce ne facem ca nici asa nu mi-e bine? Pricepi ca nu mi-e bine nicicum?

Si cum sa cunosc somnul noptii cand tot ce vad, aud si simt e vibratia corpului tau pacatos, ruginit si singur?

Niciodata.

Niciodata n-am capatat puterea sa uit si sa trec mai departe. Am reusit in schimb sa ma maschez indeajuns incat sa credeti ca sunt bine. Am invatat chiar ca toti din jur se vor plictisi de durerea ta, fie pentru ca o au deja pe-a lor, fie pentru ca nu le pasa. Am decis sa ma pitulesc sub cearceaful meu cand izvorul din ochii-mi orbi susura, sa-mi spal fetele de perna in propriile-mi lacrimi, sa-mi lipesc pe fata un zambet xeroxat din reviste. Am numarat cinci veri prapastioase de cand mi-am pierdut increderea si speranta de a-mi reveni. Spunea mama adesea ca numarul cinci a fost numarul ei norocos de-a lungul vietii. Evident ca nu ma incred in astfel de glume, dar doar pentru ca stiu ca ea se inseala pe sine crezand asta.

„Niciodata nu te voi trada de tot, desi te-am tradat şi te voi trada la fiecare pas. Cand te-am urat nu te-am putut uita. Te-am blestemat, ca sa te suport. Te-am refuzat, ca sa te schimbi. Te-am chemat si n-ai venit, am urlat si nu mi-ai zambit, am fost trista si nu m-ai mangaiat. Am plans şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Desert ai fost rugamintilor mele. Ucis-am in gand intaia clipa a vietii si fulgerat-am inceputurile tale, seceta in fructe, uscaciune in flori si secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscator iti este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul, recunoscător pentru acea intalnire, de nimeni aflata, acea intalnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere, inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratati. Iti jur ca niciodata nu vei cunoaste marea mea tradare. Jur pe tot ce poate fi mai sfant: pe zambetul tau, ca nu ma voi desparti niciodata de tine.”

Cealalta ea.

Fantomatica figura ma urmareste cam de o pereche de ani, sucindu-mi increderea si credinta in fortele proprii. Slaba figura, fara aspect, incearca sa induca in eroare ambele sexe lasate de Dumnezeu, reusind adesea sa obtina aurul din biata saracie. Inca nu-mi dau seama daca direct sau indirect imi afecteaza gandirea, insa sunt convinsa de nemernicia care locuieste in privirea-i meschina de copil frustrat.

Ea e, da, ea e cea care invarte rasa masculina pe degete, obtinand profit sub toate formele. imbracand straie parca culese dintr-o manastire. Dar vai, parul, un fel de camp necultivat si neamenajat, insipid, neproductiv de altfel, probabil detinand atributiile unui arici.

Periculoasa doamna, posesoarea unei doze de nimfomanie monetara, ajunge de obicei sa fie nominalizata drept femeia care stie ce vrea, care de fiecare data si obtine, lasand amanet sentimentele pripite ale unor masculi creduli.

Sub forma unei bombe nucleare, sageteaza diferite puncte cardinale pe harta Europei, reusind sa adune cateva victime in albumul ei ierbivor. Stiu ca zambetul ei te-a fermecat si pe tine, fraierule, mai ales privirea de tauroaica pregatita sa-si mareasca burta cu doi gemeni.

Insa, sa fim seriosi, acum stim cu totii, ca seara, ea stinge lumina, isi prinde suvitele aspre intr-un coc neglijat, straiele de calugarita se detaseaza intr-un furou negru dantelat, iar CD-Playerul o indoaie pe acordurile unui saxofon pervers. Da, ea e femeia orbita de lux, hranita din sentimentele unor morti frumosi cu ochii vii, dar secata in piept si in credinta.

Va compatimesc, dragii mei, cu siguranta ati fost pescuiti si voi de aceeasi bestie din povestea mea sau de alta din aceeasi rasa. Draga mea, are rost sa-mi cer iertare publica pentru ca te-am dezvaluit? Stai linistita, cand arunci rama in apa, pestii sar. Imi vei multumi mai tarziu pentru prietenia neconditionata. Eu ar trebui sa-ti multumesc doar  pentru ca m-ai intarit. Iar tu, dragul meu, sub lipsa singurului neuron, te-ai lepadat de ultimele raze de lumina din suflet, ai cazut  prada in propria-ti groapa din care nu m-ai lasat sa te scot. Ramai cu bine, dupa gratiile unei neimpliniri marcante, redactora pe care o citesti te paraseste si ea.

La rascruce de ganduri.

N-am cuvinte. E primul lucru pe care il pot scrie ca sa pot scrie. Adica incep a scrie in speranta c-am sa pot. De avut am ce. Dar sunt seaca. Mai seaca decat vinul rosu pe care l-as bea cu tine intr-un colt de strada luminata decat de Luna. Apropo, oare de ce ma condamnati toti ca iubesc Luna? Pentru ca e singurul loc in care visez sa ajung si in care mi-ar fi bine? De ce incercati sa ma schimbati cand o altfel nici voi nu ati agrea? De ce ma vreti rea, indiferenta si profitoare?  De ce ma provocati? V-ati propus sa ma dezamagiti intr-atat de mult incat sa fie nevoie sa traiesc mereu singura in colivia mea? Oricum, de mare folos nu-mi sunteti nici unul.

M-am decis sa ma revolt impotriva voastra, a tuturor, va critic pentru lipsa de rusine pe care o posedati, pentru dublul egoism cu care va asezati piesele de sah pe tabla vietii voastre, va indepartez pentru falsitatea cu care imi dati buna-ziua. Ma scuzati pentru noua doza de tupeu cu care ma machiez si va multumesc pentru atentie si pentru inspiratia cu care ma inzestrati.

Iar tu, calauza vietii mele, da, totul se invarte in jurul tau. Parca i-ai fi modelat pe toti dupa chipul si asemanarea ta. Si ma dispera nehotararea si privirea-ti orbita de pofta trupeasca, pe care incerci sa ti-o ascunzi. Nu intelegi ca iti prind gandul din mers? Iti miros trufia si manipularea chiar si virtual. Te invit sa renunti la incercarea zadarnica de a te schimba, ramai vesnic luceafar al nemerniciei si al singuratatii. Si totusi, abia acum, dupa atata timp ars, pot spune ca imi pare bine de cunostinta.

Realitate imaginata.

Hei tu! Tu cel care dormi acum zambind! Ai idee,oare, cat de mult pot eu sa te iubesc?
Tu barbat, cu suflet frumos, ales dintr-o lume cu milioane de alte suflete poate mai bune sau mai rele,mai credincioase sau mai egoiste, banuiesti oare ca imi tii sufletul in palme? Tu barbat aparut in calea mea de cand eram copil, tu om care stii despre mine tot,tu stapan peste inima mea, tu cel care ai stiut sa ramai intr-o vreme in care toata lumea alegea sa plece, ai idee cat de multe-ti datorez? Stau aici si iti zambesc, in timp ce dormi linistit si impacat, asa cum nu credeam c-o sa mai stau! Stau aici in timp ce respiratia ta calduta imi incalzeste mainile cu care-ti scriu. Stau aici, fericita, admirandu-te si divinizandu-te fiindca ai reusit sa ma faci sa te iubesc asa cum nu credeam ca o voi face! Imi petrec o noua dimineata, aici, in casa si in patul nostru acaparata de iubirea noastra fara sa imi pese de frigul si povestile de-afara! Ma gandesc la noi si zambesc cu ochii indreptati spre bratul tau ce ma inconjoara protector in fiecare noapte. Stau aici intr-o noua zi din viata mea mangaind, ca si ieri, chipul barbatului pe care il iubesc nespus.Visez cu ochii larg inchisi alaturi de barbatul meu nesocotit si plin de viata, de strainului meu naiv si iubitor, credincios mie si ciudat de necredincios celor din jur.
Stau aici, intr-o alta zi din viata mea, sprijinita pe umarul singurului barbat din lume care a reusit sa-mi aseze la picioare siguranta, credinta si telurile pe care sa imi rezem, linistita, dragostea!

Pacat necesar

Degeaba masa e plina de florile lui 1 martie, nu sunt ale mele. Degeaba mirosul zambilelor mov ma imbata. Aprind lumanarea neagra cu miros de barbat si o las sa se scurga pe farfuria plina cu firimituri de la o coaja de paine. Simptomele unui vampir inrait se inabusesc in mine, pitind soarele aproape apus dupa draperiile groase. Ma dor pupilele de la o singura raza de lumina. Respiratia alearga flacara lumanarii si ganduri perverse danseaza in jurul unei melodii zemoase.

Suvitele-mi scurg picaturile spumei unui sampon scump, neindepartat inca de pe scalp. Cafeaua ma striga de pe coltul mesei, scrumiera se cere golita. As vrea sa stiu unde umbli, cui ii soptesti bule de caldura in spatele urechii, palmele cui strangi, ce parfum ieftin mirosi, tarziu in noapte. Sau in ce ochi prost rimelati te increzi din nou, ce chip arhi-zidit mangai, caci sunt sigura ca ti-ai amanetat din nou un gunoi carnal.

Prefer sa ma intorc la aceeasi lunga asteptare, pentru ca, sa fim seriosi, cand te simti plictisit si nedorit, tarziu in noapte, la cine vii? La acelasi incorsetat si devotat corp, la aceleasi buze uscate, la acelasi miros de vanilie, pe care-l adori. Stiu ca astea sunt doar texte pentru tine, dar sunt cele carora le-ai dat copy-paste in neuronii tai spalati de o ideologie pacatoasa. Asa ca, te astept, cu nevoia acuta a unei imbratisari, pe asternuturile moi, sa ne aruncam in vartejul nepasarilor crunte.

Asteptarea ucide timpul. Deci e cazul sa incui usa cu cheia pierduta?

Free like a bird in a cage.

De ce oare simt nevoia de izolare? De ce ma simt legata de trecut si de greselile lui, fara voia mea? De ce ma instrainez fata de fiecare persoana draga ca si cum toata lumea mi ar fi facut ceva? Cand de fapt, poate, eu sunt de vina pentru tot? M-am detasat usor de casa parinteasca, de fumul care iese pe hornurile inghetate, de zapada cazuta pe gard, de ce nu mai simt nimic din ce simteam atunci cand eram copil? Refuz sa cred ca eu sunt motivul intregii rascoale, mi-e mai usor sa cred ca universul a complotat impotriva mea, prefer sa imi arunc greselile din trecut in fata prezentului si a viitorului, iar toate astea, din cauza ta, vis inutil, pierdut, sec, orb.

De-ai putea sa vezi vreodata tot ce-mi trece prin ochi cand te vad, n ai mai putea sa te opresti. De-ai putea simti vreodata ce e in inima mea cand lipsesti, n-ai mai putea sa stii pe unde esti, pe unde ratacesti. De-ai putea sa opresti ploaia asta tulburata si sa-mi arunci o raza de soare, as imparti-o cu tine. Sau de-ai putea s-auzi vreodata tot ce-as vrea sa ti spun cand nu-ti spun, n-ai mai vrea sa pleci.

Ma intreb oare de-ai putea sa inchizi ochii si sa ma cauti cu atingerea, oare mi-ai iubi chipul? Oare ti-ar placea mirosul parului meu scurt crescut in frunte? Sau ti-ar placea finetea buzelor mele uscate? Ma intreb eu din nou, oare ai putea vreodata sa ma tii langa tine? Oare esti capabil de o incatusare a palmelor noastre? Sau, tu, emotie crispata, ai putea vreodata sa-mi tii respiratia calda lipita de santul gatului tau? Ai putea sa-mi lasi sufletul sa plece intr-un orizont necunoscut, intunecat, gol de iubire?

Ma tot intreb eu, oare cate ai mai putea sa faci? Oare ai putea sa-ti ascunzi viitorul de mine? Ah, ca de-as putea, as fugi si m-as ascunde, ca sa vezi ca vii sa ma cauti. De-ai putea sta si tu fara mine, fara atingerea mea brusca din noptile geroase, fara privirea mea fricoasa, fara buzele mele tremurande si uscate, de-ai putea sa ma uiti, te-as lasa. Dar nu poti si nu pot, nu vrei si nici nu vreau, asa ca de-ai putea, mi-as dori sa te intorci, cand dorm..