Insomnie.

Odata am trait un vis. Dincolo, departe. Spontan, emotionant, sublim, fascinant. Departe de descurajari, pareri de rau si rautate. Departe de amintirile judecatoare, departe de cei dragi, departe de mine insami. Undeva, pe-un drum unic, dar lung, printre nori albi si stele cazatoare, aproape de soare si luna, unde inima mi-a incetat pentru cateva perechi de clipe. Chipuri straine si secate, ploaie si aer rece, mult verde si un drum aparent lung au incercat sa ma desparta de el, de chipul angelic, divinizat, de fapt banal. De trupul secat, strain, al nimanui si totusi al tuturor. De mintea stresata, usor bolnava, dar nevinovata. Asa consider de fapt, ca a fi ales sa fie fara de noroc nu este condamnabil. Asa a fost sa fie bietul meu soldat, odinioara cu straie de general, actualmente parasit pe front intr-o singuratate iremediabila. Fara aer, fara liniste, fara somn, si ce-i mai grav, fara iubire.

Ma iertati, nu am intentionat sa desenez un astfel de fir al povestii. Initial, am plecat de la schita singurelor si putinelor clipe de extaz si fericire. De la zilele in care intelegeam rostul zilei si al noptii, in care puteam atinge aripile avioanelor, in care ma lasa sa-l ating usor pe armura roasa de pacat.

Am vrut sa-i incalzesc sufletul, dar nu m-a lasat. Incetati sa ma mai intrebati rostul expresiei mele faciale, incetati a ma judeca sau a incerca sa ma intelegeti. Chiar daca timpul s-a scurs, as vrea sa intorc clepsidra amintirilor, rugandu-ma de zorii zilei sa-mi ia oftatul amarui din stomacul inimii, caci dincolo de el, oricum va zace candva resemnarea.