Acasa ?

... Ma apropii cu pasi repezi catre un loc. Ajung. Nici prea mare, nici prea mica, o casa proaspat vopsita in alb. Deschid poarta care parca ma cunostea de 20 de ani si n-a mai scartait ca de obicei. Urc aleile in panta. Ma asez pe banca proaspat lacuita si... ce simt? Un ametitor miros de flori viu colorate si inalte, de iarba proaspat taiata, de pui mici galbeni de gaina, de haine proaspat spalate, de vita-de-vie, in curand roditoare, de ciment abia uscat, de o catelusa mica si jucausa care nu stia cum sa sara mai sus si sa ajunga la gatul meu sa ma linga. Am o senzatie ciudata, parca ar fi si parca nu ar fi "acasa"... Respir adanc si incerc sa mai simt ceva familiar. Ma duc in fata casei, geamurile deschise la maxim, venea un miros de mobilier sters cu Pronto si o muzica din anii 80` in surdina. Si fara sa-mi dau seama, ma lovesc si pic intr-un leagan firav care incepe sa danseze cu mine fara sa-mi ceara voie. Si m-am lovit. Si m-am trezit. In spatele casei, acelasi vechi scaun de fier pe care-l credeam al unei zane, insa ruginit si aproape cazut. Ba chiar si aceeasi groapa sapata in fiecare an de mine ca sa sadesc o samanta de floare furata de pe un varf de munte. Familiar si atat. Si totusi lipseste ceva... Nu deslusesc ce anume... Simt ca ma regasesc, dar totusi ar fi mai bine sa...sa ma duc inapoi de unde am venit. Nu mai stiu de unde am venit. Stiu doar ca aici deja locul nu-mi mai apartine. Cel putin nu mie, Stefi-de-acum. E deja intuneric. Din vina mea cred ca se bat norii deasupra casei, negri si urati si razbunatori, ca nici nu lasa biata luna, perfect rotunda, sa-mi lumineze mintea. Greierii astia multi ma zapacesc, imi pierd auzul. Ma uit la poarta si astept sa parcheze masina rosie a fericirii, cu un numar haios la masina, KKS. Si nu mai vine. Si totusi, nu e atat de racoare incat sa nu pot dormi aici, uitandu-ma cum violeaza norul ala pe celalalt, ascultand concertul greierilor, mirosind florile si iarba parca umezita de o bruma destul de prematura si... urmarind fiecare far de masina care-mi lumineaza slab banca pe care m-am asternut. Noapte buna!

Metafora dorului.

Mi-e dor s-aud noaptea la ora 3 cum urla cocosii inghetati pe garduri, cum sfaraie lemnele in soba care parea ca plesneste de la atata caldura emanata, mi-e dor de cana de lapte fierbinte cu miere de pe marginea comodei de langa pat. Mi-e dor sa stau pe pervazul lat sa vad cum viscoleste crunta iarna zapada peste termopanul alb, sa vad copacii albi dansand valsul vantului. Mi-e dor de mine cuibarindu-ma adanc in plapumioara albastra, cu inimioare negre, de teama sa nu ma patrunda gerul, de dor turbat sa aud telefonul vibrand sub perna-mi moale, in care de doua decenii imi cufund mintea si sufletul, pe care a pus si fericirea capul, dar pentru scurt timp, din pacate.

Mi-e suficient de mult dor cat sa tip pana se sparge cana cu lapte si miere, cat sa taca pe gard cocosii, cat sa nu mai arda soba, cat sa raman doar cu un cearceaf subtire invelita, cat sa se topeasca zapada si... cat sa ma auda fericirea cum strig dupa ea. Adica totul sa revina la enervantul normal, prezent. Exploziva canicula, reprosuri, jigniri, minciuna, invidie, falsitate, egoism, bogatie vs. saracie, nervozitate, mahmureala, "nesomn", nebunie, lacrima, putere, regret, iubire, dor. Mi-e dor si degeaba mi-e dor. Tic-tac, tic-tac, tic-tac... enervant ceas la ora asta tarzie. Ziua nu-l aud cum ticaie. Unde si pe cine alearga? Mereu m-am intrebat. Ma gandesc ca poate pe mine. Tic-tac, tic-tac si...am atipit.

Lost.

In cele din urma, fiecare si-o face cu mana lui, fiecare e responsabil pentru consecintele suferite, indiferent ca se intampla voluntar, involuntar, controlabil sau incontrolabil. As fi ipocrita sa afirm ca la mine totul e involuntar si incontrolabil?

Sunt ca un fir de praf in oceanul vietii. Nu sunt nici buna, nici rea. Ma invart in jurul unor idealuri, fac parte din jocul unor destine complexe masculine, sunt uneori trista ca nu pot sa fac ce-mi propun/doresc. Ascult pe toata lumea, incerc sa inteleg, sa iert, sa las de la mine, sa ma bucur. Cred cu tarie intr-un Atotputernic care ma vegehaza si ma indruma prin instinctul meu. Iubesc lucrurile profunde, serioase. Urasc minciuna, lipsa de respect si prostia afisata. Incerc sa fiu om. Doamne, cat de delicat e uneori sa impaci libertatea si fericirea ta, cu fericirea si libertatea altuia. Asta e un ideal imposibil. Unul din doi trebuie sa-si sacrifice libertatea si fericirea. Care din doi? ... Femeia! Pentru tine, femeia, e un obiect, o jucarie cu baterii, cu care te joci cat tin ele, dupa ce nu mai merg, arunci, ca si cum ar expira si nu mai pot fi reincarcate. Si te crezi atat de bogat, incat cumperi atatea jucarii, cumperi cat mai multe, parca ti-ai facut si un gunoi al tau, unde le depozitezi tot tu si nu mai are nimeni acces la ce ai folosit. Cred ca, daca ai putea, ai fura si jucariile altora, de fapt cred ca faci asta, vrei mult, mai mult, vrei tot, pierzi tot.
Mi-as fi dorit sa vad rasaritul la ora 6:02 a.m, pe malul marii, singura, intr-o zi de august expirat, cand se implineste o varsta de 27, sa respir adanc si rece briza marii, sa ma las batuta de un val, asa cum ma las si de neimplinire. Sa fi vazut soarele perfect rotund cum violeaza linia perfecta a orizontului marii, sa fi auzit toti pescarusii-n cor cum ma saluta si-mi spun buna dimineata.
Este dimineata aproape, este tarziu, foarte tarziu pentru tine sa-ti mai dai seama de ceva ce crezi ca deja ti-ai dat seama, tarziu si pentru mine, pentru ca ma lupt cu secunda asta fierbinte, irespirabila, plina de imaginea ta dormind cu gura deschisa, cu mana sub cap, dezvelit, visand....jucarii.

Yes, boss.

Stau lipita de fericire. De fapt dormim cap in cap. Deseori ma mai imping in sus ca sa ajung cu privirea la pieptul de pui degresat. Are bratul prea mare sau mi se pare mie pentru ca am ochii lipiti de el? Cateva alunite ii dau o nota maxima de eleganta. Ma tem sa le ating, ca poate se trezeste si atunci feeria dispare. Si asa rar o gust. Si uite, am pus un deget. E real, e viu, “e-un mort frumos cu ochii vii ce scanteie-n afara”. A tresarit. Si a deschis si gura delicat. Respiratia-i grea ma apasa pe inima, pe minte, dar mai mult pe inima. Intinde mana pe langa corp – ma risc si i-o ating. E rece tocmai pentru ca sunt eu foarte calda din pricina soarelui abundent de ieri. Ah, as da orice & oricat & oricand mi s-ar cere doar ca sa…doar ca sa ramana asa mereu sau doar ca sa fie altfel cand deschide ochii-i injectati parca. Ideile astea-mi sunt ca un virus: contagioase. Si, vai, se misca, respira mai accelerat, deschide treptat ochii, apoi isi ridica trupu-i, apoi pleaca si lasa patul gol. Pentru ca eu sunt pe post de fantoma. Si-a disparut. S-a dus sa vorbeasca la telefon cu fericirea pe care si-a insusit-o si crede cu tarie ca e a lui. E frumoasa, da, nu neg, e exact sculptura lui feminina. Eu? Eu…zgripturoaica rea, muma padurii legata in lanturi de un copac din padurea intunecata, exact ca in basmele romanesti.