Things will never be the same again.

Daca am spus o vorba urata, am regretat si cu greu am avut taria sa ma revansez. Dar am avut-o pana la urma. Insa stiu ca, nimeni si nimic n-a putut sterge cu buretele ceea ce am zis si sentimentul provocat persoanei in cauza.
Daca am rupt petalele unei flori abia inflorite si frumos mirositoare, stiu sigur ca am facut-o neintentionat, gandindu-ma revoltata la ceva dureros. Si cand am realizat, n-am mai avut cum s-o "resuscitez".
Daca am luat atatea si atatea decizii gresite, s-a spus ca le pot repara, dar am vazut in ultima perioada, ca nu-i adevarat. Oricata putere si ambitie as avea, nu pot renunta la ceea ce am ales, la drumul ales si la persoanele de pe marginea lui.
Daca am ales sa ascult un nou gen de muzica si care-mi place foarte tare, nu am cum si nici nu vreau sa renunt la el, chiar daca imi face si rau si bine.
Daca am ales un nou stil vestimentar si un nou look, ba chiar ma simt bine asa, nu mai am cum sa dau inapoi, sa revin la cum eram inainte. Si, de fapt, ce rost?
Dar astea sunt doar exemple de lucruri marunte si nesemnificative, astea sunt lucruri pe care daca le regret, le regret degeaba, iar daca ma bucur pentru ele, am sa stiu sa le inmultesc. Stiu clar in momentul de fata ceea ce am ales, pentru si cu cine si de ce, am ales sa nu ma mai interiorizez, am ales sa spun in continuare ce simt, am ales sa visez chiar daca niciunul din vise nu devine realitate, am ales sa sper, chiar daca nu am pentru ce. Astazi am ales sa iubesc mereu acelasi miros, glas, trup, astazi am ales sa nu incetez din a ma ruga pentru o minune. Si asta chiar daca... things will never be the same again!

And I would do anything for love ...

Rutina, durere, stare de bine, dor, pasiune, "iubire", sunet pierdut pe sub perna.
Da, stiu ca nu am dat de inteles nimic, conteaza insa ca stiu ce simt si ce gandesc. Si partea astea intotdeauna e mai grea de exprimat. E o chestie noua si ciudata, pe care numai acum am constientizat-o cu adevarat: e vorba de acele momente in care ma simt bine, in care sunt unde-mi doresc, dar in care apare ceva care da totul peste cap, ori o vorba, ori un gest, ceva care ma face sa-mi doresc sa inchid ochii si sa ma trezesc peste fix 24 de ore si sa nu mai fiu acolo. E atat de interesant momentul in care trec acele 24 de ore si vad ca, gata, am scapat. DAR e dur, e crunt, e dureros, pentru ca tot vreau inapoi unde chiar imi e locul!
Si ce pacat... ca am invatat sa fiu prietena cu adevarul care doare, cred ca mai bine ar fi ca, uneori, sa nu fie aflat. Cred ca daca nu e spus la momentul potrivit, mai bine sa nu mai fie spus. Sau da, depinde de situatie, de persoana, de tot. In cazul meu, curiozitatea e prietena cu ura de a afla adevarul. Sunt ciudata, asa-i?
Si oare unde umbla acuma? Unde-i zboara mintea? Oare ce face? Oare ce simte? Oare e la fel ca acum 24 de ore?
Si vai, e doar o fantoma personajul meu. O fantoma pentru care as face orice s-o transform intr-un barbat real.

Amintirea si timpul meu.

De ce se zvoneste ca amintirile sunt comori? Eu, ca intotdeauna, am alta parere. Eu simt altfel, eu cred altceva, eu fac altceva, eu merg pe alte principii, eu merg in alte locuri. Si mi se pare atat de normal, incat deja gata, nu mai vreau sa schimb mare lucru la mine. Doar cateva mici detalii acolo, care teoretic nu ma afecteaza.
Amintiri. Zi de zi ma invadeaza amintiri. Amintiri legate de te miri ce. Amintiri atat frumoase, cat si urate, amintiri care-mi aduc zambetul, amintiri care-mi aduc si izvoare de lacrimi. De-aia clasific eu amintirile in mai multe categorii. Amintirile mele din copilarie ar trebui sa fie cele mai frumoase, mai ales acelea in care ma jucam zi de zi, in vacantele de vara, cu verisorii pe care, la vremea aia ii consideram frati, alergam, glumeam, invatam sa crestem impreuna, invatam sa nu stam unul fara altul, sa mergem peste tot, invatam sa iubim. Timpul asta, il urasc, il detest, mi-i cel mai mare inamic, el a distrus totul, el a distrus fragilitatea si gandirea aia de copil, el mi-a luat "fratiorii" si vacantele cele mai frumoase din cate poate exista, el m-a facut "sa fiu mare". Si cati fiori ma iau numai cand imi amintesc o zi din acele vacante, parca si tremur de emotie, simt cum as da orice pe lumea asta sa dau timpul inapoi si sa traiesc din nou acele clipe, iar cand timpul ar veni iar sa distruga tot, as stii sa actionez impotriva lui si sa previn anumite lucruri. Cu toti vrem asta, stiu.
Timpul, pentru mine, e o imensa enigma, nu reusesc sa inteleg de ce trebuie sa existe, de ce n-am o telecomanda sa-i pot da stop si play cand am nevoie? As face atatea si pentru altii care stiu ca ar fi avut nevoie. As schimba atatea. L-as schimba pe el si... stiu sigur ca acum ar fi cunoscut fericirea. Ii vreau fericirea mai mult decat mi-o vreau mie. Vreau sa aud, sa stiu ca am facut pe cineva fericit. Ma rog atata sa traiesc sentimentul asta, sunt atat de convinsa ca in felul asta as fi si eu fericita.
Toate trec ? La mine, nu trec decat din punct de vedere temporar. Pentru ca, de fapt, toate lasa niste cicatrici, niste urme care dor mai tare ca orice. La mine, totul lasa amprente de "nesters". La mine, din pacate, pentru ca vreau sau nu vreau, toate raman.
Asa ca, timpule, vino si ia-ma si du-ma inapoi in trecut si... si lasa-ma acolo!!

Alandala.

Stefi este un personaj regasit in mai multe tipuri de povesti. Sunt basme cu al ei Fat-Frumos, calare pe cal alb, cu zane si flori multe, cu happy-ending, DAR asta numai in visele din adancul noptilor crunte si scurte. Sunt si povesti cu sad-ending, dar care se intampla in realitate si care nu fac decat sa demonstreze inca o data cum stau lucrurile, cum sunt cei din jur pe care-i iubesti sau fata de care ai o anumita simpatie. Stefi in fiecare zi are cate o poveste, cum spuneam si anterior. Totul e ca acel tip de roman cu sertarase. Astazi, insa, Stefi nu mai stie in ce fel de poveste joaca. Totul e confuz. Ea s-a inselat crezand ca locatia povestii ei va fi intr-un loc ales de ea. Anturajul si circumstantele i-au jucat feste. E soare afara, intr-adevar, insa e asa de ciudat sentimentul acesta de nesiguranta si de negasire a locului propice acomodarii, e atat de singura Stefi, atat de neinteleasa si atat de concentrata asupra unui singur gand, incat uita de ea, uita de ce trebuie sa faca, uita de tot, ea zboara si zboara si zboara, sperand ca se va lovi de vreun nor negru care o va face sa cada si sa revina la crunta realitate. Si desi pana acum s-a mai lovit de cate un nor gri care trebuia, in mod normal, s-o avertizeze, ea tot zboara, ea tot cauta, ea tot spera si tot incearca sa ajunga si mai sus. Sa fie inutila incapatanarea ei? Sau sa fie un atu?
Cert este ca, de ceva timp, Stefi cunoaste locuri noi, oameni noi, oameni cu intentii bune, oameni ciudati. Stefi merge peste tot. Stefi se transforma iarasi. Iar in secunda de fata, nu o macina decat urmatoarea intrebare: cum se va termina intreaga ei poveste?

Bleah.

Probleme existentiale. Subiectul taboo din aceasta noapte. Direct: sunt satula de atatea "vedetisme" care ma inconjoara si pe mine si pe tine si pe toti ceilalti. Cum naiba se pot "confectiona" astfel de personaje in lumea de zi cu zi? Si parca, Dumnezeule, se inmultesc cu o viteza exagerat de mare. Si nu ma refer doar la Tv, Radio, Internet, dar si pe strada. Adica, de parca nu era de ajuns cat de mediatizate sunt in cadrul emisiunilor, ele te calca in picioare si pe strada. Am patit-o eu. Si nu stiu cum am facut, dar n-am tacut din gura. Si deci... Haine colorate, lucioase, "de firma", scurte, unghii gelate si viu colorate, extensii exagerate, care dupa 3 spalari se fac ca lana, genti imense in care as putea incapea chiar si eu, buze de un roz intens, ca sa nu mai zic de rosu, ba mai mult, buze perfect tuguiate care iti atrag atentia chiar de la un kilometru distanta. Si nu sunt ironica !! Sa nu uitam, la naiba, de ochelarii de musca. Ei sunt de fapt, in plus, dat fiind faptul ca sunt atat de mari, incat acopera straturile zidite de machiaj.
Ar trebui sa-mi cer scuze. Nu stiu ce m-a apucat. Mai stiu doar de la ce a mai pornit revolta mea in seara asta: cateva profiluri pe Hi5 ale unor astfel de personaje si gata - noaptea-mi e distrusa. Sunt cuminte si nu postez imagini si nici nu pronunt nume. Nu ar fi frumos.
Si chiar daca "al meu cineva" ar spune ca reactionez asa din pura gelozie si invidie, imi dau singura voie sa spun ca nici pe departe nu as putea darui asa sentimente pozitive si normale unor astfel de persoane. Nu mi-e nici ciuda si nici nu salivez la ceea ce vad. Ba din contra. Fac o plecaciune, rugand prostia sa se evapore.

Suverana stapana.

Suverana stapana, pe viata si moartea mea,

Iti scriu ca sa stii ca exist undeva,
Iti scriu ca sa stii cat ma chinuie absenta ta,
Fiecare secunda imi sfasie inima.
Sunt gata sa mor sau sunt gata sa te iubesc
Dar deocamdata sunt gata nebuna, sa-nnebunesc!
Vreau sa-ti dovedesc ca merit sa te iubesc
Vreau sa-ti dovedesc ca merit sa ma jertfesc!
Imi voi smulge parul si hainele,
Ma voi zdrobi de stanci
Voi alerga desculta prin spini,
Prin zapada sau prin ape adanci
Voi muri si voi invia
Pentru iubirea ce in mine vesnic va triumfa!
Chiar daca nu-ti va pasa
Te voi iubi si asa.. chiar daca nu-ti va pasa...

Suverana stapana e o taranca.
Si nici nu-i frumoasa.
Mai e si saraca.
Deci de ce sa-ti placa de ea?

Tu de ce nu taci cand nu intelegi de ce fac ce voi face?
De ce nu ma crezi ca e bine sa fac ce voi face?
Pentru ca n-ai motive.
N-ai motive.
N-ai motive.

Eu sunt nebuna pentru iubirea mea,
Sunt nebuna.
Acum pleaca!
Dar mai bine stai sa vezi cum ma zdrobesc de stanci!
Pleaca!
Stai sa vezi cum mi se casca rani adanci!
Pleaca!
Stai sa ai ce sa-i povestesti celei care urmeaza.
Despre ce inseamna sa iubesti...

Stai! Pleaca!
Stai! Pleaca!
Stai! Pleaca!
Staï! Pleaca!
Pleaca!
Pleaca!
Pleaca!

Dar stai, despre cine credeai tu ca vorbesc ??
Si pe cine credeai tu ca iubesc ??
Dar hai
Pleaca!

Toast singular amestecat cu ciuda, revolta si amintiri.

Revin inca o data la convingerea mea cum ca toate in viata se intampla cu un rost, dar mai ales, exact atunci cand mai putin te astepti. Cert e ca am petrecut ultimele zile din mini-vacanta mea cum nici prin vise nu-mi trecea. Si prefer sa ma abtin din a cataloga zilele astea in "bune" sau "rele". Astazi prefer sa fiu mai misterioasa. Astazi prefer sa ma gandesc la viitor. Astazi prefer sa nu-mi pese. Astazi ma las inca o data convinsa ca lucrurile bune intotdeauna ascund si parti negative. Astazi, ma revolt asupra a doua categorii de oameni.
Asadar, nu stiu cum sa zic mai exact, dar e foarte ciudat totul in jur. In primul rand, vad multe persoane care chiar si-au gasit rostul in viata, desi sunt la o varsta frageda. Si zic asta in sensul ca, nu doar si-au gasit asa-zisele perechi, ba mai mult, locuiesc impreuna, fac toate lucrurile impreuna, si la propriu si la figurat, si tot asa. Stiu pe cineva care ar zice ca asta e un lucru anormal si ca nu va duce decat la distrugerea actualei relatii. Stiu si multe alte persoane care ar zice : "Vai, cat de tare mi-as dori sa mi se intample si mie asa". Eu sunt intre cele doua categorii de persoane. Nu stiu inca ce parere am. In al doilea rand, exista, din pacate, si alta categorie de oameni care nu reprezinta decat niste "pierde-vara", care traiesc cu aer si care vegeteaza toata ziua in casa. Cu rusine sau nu, trebuie sa recunosc ca si eu mai fac din-astea, dar doar pentru ca sunt zile in care nu am chef sa vad sau sa aud pe nimeni, zile in care am ceru-n cap de nervi si suparare si prefer sa bag capul sub perna si sa fiu surda si muta. Dar eu ma refeream la aceia care fac asta zi de zi, care se complac in situatie, care vad asta ca pe un stil frumos de viata. Si de fapt ajung niste paraziti.
N-am nimic cu nimeni daca stau si ma gandesc, doar ca am dat peste ambele categorii de oameni, fiecare avand o anumita influenta asupra mea. Intentia mea este doar aceea de a face un bine. Gresesc pentru ca vreau sa schimb persoane? Stiu raspunsul: teoretic nu, practic da. Acum, cand gandu-mi zboara la noptile trecute, tin singura un toast cu vin rosu, in cinstea presupunerilor care se dovedesc a fi gresite si in cinstea oamenilor care ar trebui colectati in My Recycle Bin !

Vreau sa am steaua mea.

Cat am dat, tot as vrea sa dau. Si cui si cat si de ce se stie si s-ar observa si de la distanta dintre Luna si patul moale unde ma aflu. Cat am luat? N-am luat nimic, poate tot de la mine am luat, adica de la mine pentru mine. Dar cum asta, cand eu am trait si traiesc si in prezent doar pentru a darui altora? Da, am inteles lumea cum e ea, e orgolioasa, interesata, falsa si mult prea egocentrica. Si da, pan-acum n-am reusit sa deschid cercul inchis al vietii. Si se spune ca stau si fac tot ce vreau eu. Dar cum ce vreau eu e un singur lucru, inseamna ca nu fac nimic altceva decat acel lucru. Si eu as vrea sa pot s-alerg mereu, s-alerg spre El, nu conteaza cat de greu e drumul, nu-mi pasa - eu chiar pot sa astept. Eu nu vreau sa pleci, ca licoarea prin mine sa treci, sa stai si sa faci tot ce-ti doresti, dar apoi sa atingem o stea. Caci eu n-am atins nicio stea, deci vreau sa am steaua mea, vreau sa ajung la ea, vreau sa fii steaua mea.

Fiecare zi din viata este o poveste.

Daca azi ma vaiet ca timpul trece pe langa mine intr-un mod chinuitor, maine ma "laud" ca timpul a trecut atat de repede, incat ma simt usurata ca nu mai concurez cu el. Credeam ca vremea asta mohorata este de vina pentru starea mea si ca de-aia m-am inchis din nou in colivia mea. Dar daca as fi vrut cu adevarat sa ies, as fi facut-o. Macar doar de dragul de a mirosi primavara, de a simti o picatura de ploaie, de a vedea florile din gradina... Si totusi, am preferat sa ma zbat intre zidurile coliviei, sa ma odihnesc si sa ma obosesc facand nimic, sa socializez virtual, ceea ce de la un "timp de vreme" mi se pare o prostie, sa vizionez episoadele unui serial cu adevarat captivant, sa mananc si... atat. Ar trebui sa profit si sa ma bucur de zilele astea, o sa fie din ce in ce mai putine. Trecand peste, nimic nu e mai dureros, dupa parerea mea, decat sa simti un mare si apasat dor, decat sa te gandesti la ce ai avut, la cum ai avut, de ce ai pierdut, pana cand mai rezisti si daca merita sa rezisti. E atat de dureros, mai rau ca o simpla si banala durere de dinti(asta se zice ca ar fi cea mai grea), sa stai si sa astepti, mai ales in zadar, dupa un semn, de undeva, nu prea mai conteaza de la cine si de unde, dar care sa te faca sa rupi zidurile din jur si sa simti cu adevarat ca traiesti, ca merita sa speri, sa astepti, sa crezi, sa te rogi, sa daruiesti. In fiecare zi, de fapt, am aceleasi ganduri si sentimente, dar in fiecare zi mi le exprim altfel, in fiecare zi le simt altfel. Si asta pentru ca, vorba unui bun si vechi prieten, Eugen, "Fiecare zi din viata este o poveste". Iar astazi, povestea mea se termina cu soapta imaginara a cui mi-e drag, spunandu-mi doar un... noapte buna. Oare maine cum va fi?

Un Paste...hm, fericit.

Daca stau bine si ma gandesc, a fost prima data cand am petrecut o astfel de sarbatoare singura, singura si foarte singura. A doua mea casa mi-a apartinut in totalitate, la fel si mancarea, la fel si bautura, totul. Niciunul dintre cei trei iezisori nu mi-au fost alaturi. Trebuie sa recunosc ca la inceput a fost asa o senzatie urata si trista, ba chiar si acum am un gust amar. Nu aveam cu cine sa vorbesc, sa rad, sa tip, sa dansez, sa sar, sa fac poze, sa ciocnesc oua colorate... Eram pentru a nu stiu cata oara doar eu si cu mine. Asteptam cu o arzatoare nerabdare sa primesc un telefon de la cineva, sa ma cheme, sa petrecem impreuna, sa radem, sa glumim, sa ne simtim... bine. Am asteptat in zadar. Culmea e ca inca astept. In fine, revenind la "Home Alone Stefi", a fost o zi care a cuprins atatea senzatii si amintiri si ganduri imprastiate prin anumite locuri si in anumite perioade de timp. In vechea mea nebunie, am fost capabila sa ma ridic de pe scaunul de care parca ma lipisem si sa dau dau drumul la muzica, la volum maxim, par desfacut, haine putine si stropi de apa peste mine. Eliberare si oboseala sunt cele doua cuvinte care au caracterizat acele clipe. Desi parchetul era bine curatat si mirosea a flori de primavara, am fost in stare sa scot praf din el. Ea era Stefi. Plina de viata, singura si totusi distrata, zambitoare, puternica, mereu cu miscari noi, fara sa tina cont de nimeni si nimic. Cand oboseala si trecerea orelor si-au spus cuvantul, mi-am dat seama ca in casa alaturata, de fapt in a treia mea casa, era cineva drag, tot in singuratate si tristete. Strabunica, careia oricum ii spun bunica, statea pe un scaun de lemn vechi la soare, uitandu-se parca in gol si cu ochii inlacrimati, la cei 88 de ani. Am improvizat un pat moale si calduros, in care ne-am intins amandoua la soare, in curtea in care atatea amintiri si vise neimplinite m-au format. Lacrimile ei si teama pentru moarte, mainile ei atat de crapate si de albe si de zgariate, m-au facut sa-mi dau seama cum e sa regreti cu adevarat ce ai facut sau ce nu ai facut. Am ascultat inca o data povestile ei, amintirile, dorintele, pacatele, regretele. Am incercat inca o data sa-i transmit optimismul si gandurile mele bune, pe care deseori le ascund cand vine vorba de mine insami. Ochii ei impaienjeniti si decolorati m-au facut sa inteleg ca sunt motive mult mai grave ca sa plang. N-am putut decat s-o strang in brate si s-o rog sa nu mai planga. Iar mai apoi, am adormit amandoua sub razele soarelui, in acea curte plina de amintiri si lacrimi.

Framantare.

Am ochii intredeschisi si simt cum dintr-un loc anume, din spatele lor, izvorasc doua picaturi concentrate. Dar sunt incapatanata si lupt cu ele. Trebuie sa se intoarca de unde au venit. Nu trebuie sa ma vada nimeni asa. Nimeni! Franjurile esarfei puse pe ochi imi fac imaginile sa fie taiate in mii de bucatele. Un set de fiori neastamparati ma viziteaza. Oare de ce am mainile asa de reci? Si de ce le am doar in anumite momente de fragilitate? Brusc, o miscare tandra ma invaluie pe la spate. Maini calde ma cuprind, ma mangaie, ma strang, ma iubesc. Insotit de o voce iubita, un corp pufos se alungeste langa mine si se joaca fin in parul meu agitat. Ochii-mi tremura, inima-mi bate, corpu-mi amorteste. Pe geam zaresc o lupta crunta intre nori si cateva picaturi de ploaie. Ploua infernal. Insa nu afara. Suna telefonul. Si suna disperat. Ma perturba si ma streseaza. Cum sa fac sa nu ma mai ridic din patul asta? De ce nu m-am nascut vrajitoare, sa dau in carti si sa fie adevarat si sa spun ce mi-ar conveni si mie...? Mai bine sa ma opresc, deoarece as reveni la vesnica si tragica intrebare a vietii mele. Dat fiind faptul ca e 1 aprilie, am auzit astazi cea mai mult asteptata pacaleala din utimele 7-8 luni, sau poate chiar mai multe. Si acum imi tremura inima si-si accelereaza ritmul batailor. Si asa va fi mereu, sunt convinsa si foarte convinsa. Cert e ca incep a ma conforma cu ceea ce mi-a fost dat. Atat de mult si totusi mult prea putin. Aproape inexistent. Si ma uit in oglinda acum si vad doar o schitza, un contur al fetei facut din creion, fara pic de culoare. Si totusi, nu mai e nicio vorba si niciun fapt in lumea asta care sa ma mai uimeasca sau sa ma raneasca. Si totusi astept si totusi rezist. Cred ca toata puterea vine din fierul din care, mai nou, sunt facuta. Sfarsit povestii in care joaca un simplu actor grabit.