Dubla furtuna.

Pare ca singurul lucru la care ma pricepeam scartaie. Detest momentele in care simt nevoia sa scriu si n-am inspiratie. Sau am, dar nu pot s-o exprim. Am o multime de schite incepute si neterminate. Sa fie doar stresul de vina? Sau iarasi, tu, demon manipulator, ti-ai azvarlit coada in linistea mea?

Pare ca se rupe cerul deasupra-mi si toata greutatea norilor plini de ploaie si a intregii vieti de dincolo se revarsa asupra capului meu bombardat cu nervi. Pare ca cineva e foarte suparat, sau oare merit vreo pedeapsa? Poate ca nu e moral a invinui pe cineva pentru toate starile apasatoare, dar eu vreau sa dau vina numai pe tine, robot metalic si insensibil , tu ma rascolesti cu doar un cuvant rostit sau cu o imagine prafuita. De o pereche de ani ma bantui ca un suflet nefericit, ratacitor si vesnic singuratic. Tu ai adus furtuna asta inspaimantatoare, care rupe copacii in calea mea, care arunca fulgerul la cativa pasi de mine, tu ai colorat cerul in negru si tu zgudui pamantul pe care calc eu.

Zac singura si grabita intr-un vagon racoros si gol, sorb imaginile zburdalnice, care se suprapun mult prea rapid pentru ca retina mea sa le poata retine. Oricum privesc in gol lanuri de porumbi rupti de ploaie. Simte-mi dorul, furia si apasarea. Lasa-ma sa te cuprind apasat si cu ura incipienta, sa te sufoc, sa dispari, sa te scurgi ca ultima picatura dintr-un pahar cu vin rosu. Lasa-ma sa nu te las sa mai pacatuiesti, inger demonic imbatranit.

Si degeaba ma uit in jur si caut cunoscutul. Ma sperie reactiile diferite, tipetele, comportamentul. Totul e strain. Nu poti fi tu cel de altadata. Si simt cum piere culoarea din obrajii mei. Cat de brutal si ireversibil a ramas totul in urma.

Si prevad cum crapa pendula ceasului odata cu rabdarea sufletului meu calator in seara furtunoasa a Sfantului Ilie. Fulger.

Inteligenta emotionala: Creierul din inima.

De ceva vreme incoace, am gasit cel mai bun culcus de adormit spiritele. Locuim in creierul nostru. Un loc rece, abstract, indepartat de ceea ce ne face sa fim umani…. Am devenit straini fata de trupurile noastre. Ne-am lasat instrainati treptat de intelepciunea inimii. Am cultivat distante intre noi. Am pornit cu pasi grabiti spre drumul instrainarii de sine. Ne grabim sa ajungem la birou/facultate. Nu avem timp sa auzim cum ne mai calauzeste inima. Si cui ii pasa de ce spune inima? Cui ii pasa de ce-am facut cu ea?
Nimeni nu ne invata in copilarie cum sa simtim, cum sa experimentam emotiile, ce sa facem cu energia sentimentelor noastre, cum sa ne autoreglam emotiile la ceea ce se intampla in jurul nostru. Prin subintelegere, invatam sa le trecem sub tacere, sa le opunem rezistenta, sa le judecam. Creierul, mintea, ratiunea, par uneori a fi solutia perfecta. Undeva, pe axa timpului a inceput sa se stinga dorinta noastra de a deveni mai buni. Daca a fi rau inseamna a sta departe de suferinta atunci da, astazi ne dorim sa fim rai. Candva, am inchis ochii in fata frumusetii lumii inconjuratoare. Am inceput sa uram linistea, sa ne integram in haos si confuzie, sa ducem vieti reci, rationale, indiferente, lipsite de emotii si satisfactii spirituale.
Am permis rautatilor si sentimentelor negative sa faca parte din eul nostru zilnic. Am ingaduit dorintei de inavutire sa aiba intaietate in fata oamenilor. Refuzam treptat treptat sa auzim iubirea, sa vedem fericirea, sa simtim starea de bine, sa ne lasam toropiti de o ploaie de vara, sa ne entuziasmam de un copac in floare, sa iubim patimas, sa ne strangem cu nebunie in brate, sa ne pierdem mintile de placere privind un rasarit de soare, sa sarutam patimas si cu dorinta un chip sarutat de altfel zilnic…

Si va intreb acum… ce-am facut cu inima? Cu emotiile noastre? Cu sentimentele? Cand ne-am pierdut inimile si am lasat creierul sa conduca? Cand am devenit imuni unii fata de altii? Cand ne-am imunizat fata de noi insine inchizandu-ne inimile? Ce facem cand ne este dor de inimile noastre de altadata? Mai vrea cineva sa le regaseasca? Mai crede cineva ca daca inima nu e, nimic nu e? Sa raspundeti sincer.. ca de la inima la inima…

Va doresc Un Paste fericit, plin de iubire si liniste.

Aberatii adevarate.

M-am cufundat intr-un fotoliu si am ramas inerta in pozitia initiala (care de altfel nu e comoda) multa vreme fara sa fiu capabila de a mai face o miscare macar s- o corectez. N-as putea spune ca ma gandesc la ceva anume. Ma gandesc la cateva zeci de lucruri in acelasi timp, incercand sa fac un top 10. Totusi, ma apasa materialitatea gandurilor prefacute in plumb, ca la bietul neinteles Bacovia, ma apasa inima pe jumatate dezghetata. Am stat mult sa ma gandesc si consider ca… marile dureri nu dor la inceput. Sunt mari pentru ca deschid o rana ce nu se mai vindeca. Dar de aceea scriu, pentru ca prin destainuire ma linistesc.
Am uitat ca acum o saptamana se desprindea din calendar plecand in trecut un an de cand am blogul meu. Stiu ca poate e un trend a avea blog, dar eu nu pentru asta il am. Sincer, nu stiu daca il am pentru voi. Cred, mai degraba, ca e doar al meu si pentru mine. Iar daca ar fi sa iau postare dupa postare la recitit, de la prima pana la actuala, mi-as reaminti stari peste care am trecut cat de cat, amintiri, momente, locuri, gesturi si… persoane. Si prefer sa nu fac asta deocamdata, pentru ca stiu ca mi-as da seama ca inca am mintea cusuta de sacul fara fund al trecutului. As rataci in presupuneri si indoieli ca intr-un labirint.
Ma gandesc de cateva ceasuri la un final simplu pentru gandurile pictate mai sus. Si cu riscul de a fi gresit-interpretata, imi prezint inca o data nedumerirea si revolta. De ce foarte multi nu stiu si nici nu vor sa iubeasca? De ce fug de acest sentiment simplu, dar complex, unic, dar adaptabil fiecaruia? De ce exista atunci sentimentul asta daca mai mult decat jumatate dintre noi nu ne chinuim sa-i mentinem flacara aprinsa?

Am citit acum cateva zile niste ganduri de-ale lui Octavian Paler, ganduri dintr-o poezie geniala, pe care am s-o postez singura candva, pentru cei care poate nu au citit-o. Grozav om. Spunea ca a invatat ca "nu poti face pe cineva sa te iubeasca, tot ce poti face este sa fii o persoana iubita". Si ca "nu contează CE ai în viaţa, ci pe CINE ai". Pentru ca principala noastra datorie era sa ne iubim. De aici si revolta mea si nervii tociti pe unii din jur, care gasesc sensul cuvantului viata in cu totul alte activitati vicioase.
Cert e ca, eu - om mic, nu pot schimba gandirea si viata nimanui. Asadar, ma rerag din nou in colivia mea, blocata de o cheie mica de aur, tinuta in buzunarul stang al singurei tale perechi de jeans.

Trezire primavaratica.

5:26 a.m. Doar am simtit nevoia sa ma trezesc. Dar cand am mijit ochii, lumina lampii aprinse si a laptopului m-au orbit. Si totusi, mi-as lasa pleoapele obosite sa cada la loc, in scopul de a-mi afla menirea nocturna. Totusi, zaresc de la etajul 6, printre pleoape, cum se contopesc orizonturile ca untul topit pe o felie proaspata, subtire taiata, de paine.
Teama crescanda cu privire la vulnerabilitatea internetului imi creste. E ca si cum viata se muta pe Facebook si Messenger. Dar stiu ca ma pot controla. De fapt asta si fac. Si reusesc. Ma abtin sa-ti zaresc chipul naiv si rosiatic intr-o poza facuta de-o minciuna. Daca ai fi fost mai destupat la ochi si creier, ai fi atins performanta de a stii ce e bine pentru tine si ai fi alungat raul ademenitor de langa tine. Si m-ai fi invatat si pe mine cum sa fac asta. Pentru ca m-ai lasat legata la ochi cu o carpa imbibata cu alcool, m-ai ametit cu prostia, cu nesiguranta, cu fuga ta.
Si urme de ceara de la lumanarile tale cu aroma de vanilie zac pe covorul gri si pe draperia rosie. Si-mi simt cuvintele cum stau blocate intre gura si degete, dezgrop amintiri de parca m-as juca cu fiecare fir de nisip de pe malul marii inghetate.
Si atat de mult a durat sa-mi aleg cuvintele potrivite pentru suma infinita de ganduri care zace in mine de cand ti-ai luat zborul in tara rece. Pentru ca momentan, ma simt ca un calator cu un sac in spate. Si nu sunt Mos Craciun. Dar sacul asta parca e singura mea avere. O avere de miliarde de amintiri ce nu pot fi sterse.
Amator de sobite, o primavara frumoasa iti doresc, cu o caldura sufleteasca abundenta, cu un ghiocel alb pur in palma si cu o speranta ce nu se va putea evapora nicicand.

Calatorie intr-un ocean.

Orice om are dreptul sa viseze, nu? Dar nu orice om are si norocul sa-si vada visul devenit realitate. As indrazni sa zic ca ii compatimesc pe cei care pornesc pe un drum, in cautarea fericirii, fie ca aceasta inseamna iubirea adevarata sau pur si simplu banii necesari unui trai mai bun. Nu-mi stiu motivul. Am doar certitudinea ca fiecare e nemultumit in jurul meu, fie ca are deja tot ceea ce isi doreste, fie ca efectiv e sarac din toate punctele de vedere. Si nu condamn asta. Legenda inceputurilor ne spune ca primii oameni au cerut mai mult decat au primit. Si tocmai pentru nemultumirea lor, au pierdut oarecum totul. Oare asa o fi si astazi? Oare cei care au si mai vor vor pierde tot? Oare cei care nu au si merita vor primi in cele din urma ceva?
Mi am parasit pentru un timp locul meu de joaca numit blog. N-am nicio scuza. Nici macar sesiunea de examene in toiul careia ne aflam multi. Ganduri mii si milioane imi alearga prin minte secunda de secunda, le simt ca nu mai au spatiu. Numai ca nu mi-am organizat destul de eficient timpul ca sa le pot da forma. Am fost putin delasatoare si m-am lasat purtata de aripile unui val rece, crezand ca-mi va aduce putina racoare in minte si in inima. Dar ca un ceas care isi actualizeaza singur orele, mi-am revenit rapid.
Nu stiu daca si cine va observa, insa incerc sa ma abat putin de la stilul meu personal de exprimare a sentimentelor fata de implinire emotionala. Ma simt mai matura pe zi ce trece, mai impacata cu sine, mai linistita. Si mi-am dat seama de asta numai in momentele de singuratate. Pentru ca am inceput sa ma simt bine singura. Pentru ca singuratatea e cel mai tacut si sigur prieten al omului.
Legat de sesiune, urez bafta tuturor in continuare. Mie nu-mi urez nimic. Stiu ca am s-o scot la capat orice ar fi.
Legat de vise, urez tuturor indeplinire si realizare. Mie nu-mi mai urez nimic. Stiu ca ele sunt undeva departe, peste cel mai mare si adanc ocean.