Ciudat.

Stiu ca nu e doar impresia mea. Stiu ca lumea s-a intors cu susul in jos. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa fiu si eu afectata. Nu mai e nici perioada asteniei de primavara, nici a asteniei de toamna, in cazul in care asa ceva chiar exista. E ceva inexplicabil de complicat. Simt ca nu am liniste nicaieri, ca si cum sunt intr-o cusca, care are in varf o zgarda si cineva ma trage de ea prin toate gropile, ma tot zguduie si nu ma elibereaza. Cineva...
Dureri de cap, lene puternica, nervozitate acuta, irascibilitate agravata, lipsa de chef pentru orice activitate. Nu suport un fir de par pe covorul aspru, gri, abia periat si aspirat, ma dispera chiar si cea mai mica scama gasita pe patura-mi albastra, moale. Sau mai grav, ma dispera orice fir de praf situat pe laptop, singurul meu prieten tacut. Nu suport sa-mi vad coltul de la camasa-mi alba scos din pantaloni, sau mai grav, necalcat. Nu suport sa-mi mai vad nici macar o suvita de par rebela, zburand dimineata pe balcon, in timp ce sorb o cafea cu lapte. Iar daca vad ca o unghie are oja rosie sarita intr-un punct vestic, estic, sudic, sau nordic, am tendinta s-o tai de tot. Sa fie o nuanta de "fixism" sau nebunie?

Imi simt incontrolabil pleoapele inchizandu-se, chiar daca fortat am dormit suficient. Si mainile tremurand. Si picioarele parca ar porni la un drum, nu foarte lung, pana la tine, sa te vad, sa-ti aud vocea spunand: "-Pleaca!" si atat. Mi-ar fi suficient. Si de cand am starile astea multiple, nici soarele nu mai sta pe cer, nici el n-are stare. Nici norii. Nici oamenii pe strada, au tendinta sa se loveasca intre ei, isi arunca vorbe urate. 

Si totul e din ce in ce mai anormal. Cred ca am sa prefer sa te las sa ma tarasti in cusca aia, prin ce gropi vrei tu, macar e un spatiu inchis, din care vad lumea prefacuta fara sa fac parte din ea. Tu, insa, ai facut, faci si vei face parte din tot ce inseamna... TOT.

Alt vis.

Am un ceas. E vechi, are o poveste. La 5 ani, i-am cerut bunicului un ceas. Mi-a luat un ceas. L-am foarte purtat. M-am facut mare si bunicul avea el nevoie de un ceas si i l-am dat pe ala. Il purta in buzunarul stang al unei camasi albe. Nu mai avea o curea. Dar mergea. A murit bunicul. Ceasul inca nu. Si i l-am dat sa-l ia cu el dincolo. In acelasi buzunar stang al altei camasi. Inexplicabil, dar prea real, ceasul sta si ticaie obosit langa mine, imbibat cu un miros de vechi sau aer inchis. Si am rabdare sa ma uit la el, urmaresc secundele, minutele, mai am putin si vad si ora cum se schimba. Ce-ai spune tu, vis pierdut intr-o gaura acoperita cu caramizi ciobite, sa iesi de acolo, sa te intorci din drum, sa te razgandesti si sa mi te implinesti? Fa-ma sa inchid ochii-mi obositi de atata cautare, de atata lupta umeda, fa-ma sa adorm pe perna-mi moale si proaspat invelita cu ceva matasos, surprinde-ma in somn, ia-ma de mana sau lasa-ma sa-ti ating parul cret si negru, pielea-ti rosie si fina, dar totusi batrana, lasa-ma sa-ti spal mizeria in care ai zacut, lasa-ma sa-ti acopar cu mana-mi dreapta buzele groase si muscate cu atata dor de buzele-mi crapate de atata asteptare, lasa-ma sa-ti scot inima din piept si sa-ti bag alta in loc, lasa-ma sa te conving sa nu ne mai luptam sa fugim unul de altul, lasa-ma macar o noapte sa dorm. Iar maine dimineata, trezeste-ma firav cu o raza de soare inghetata pe geamul de termopan si intrerupta de o suvita de par de pe fata.

Si ceasul toarce in buzunarul stang al camasii mele de noapte, croita dintr-o dantela neagra. Astept. In curand, ne vom regasi. 

Non-Stefi.

Detectez un miros puternic de naftalina si haine tinute departe de moliile dintr-un probabil sifonier antic. Iubesc sa merg cu trenul asta rapid si curat. Chiar si acum, cand totul e diferit. Sunt inconjurata aproape doar de oameni in varsta. Aleg intuitiv o batranica si o analizez. Simt o mila amestecata cu admiratie si respect. E genul de batranica ce iti poata de grija, care iti cere mana ca sa se poata ridica de pe scaun, cu ochii albastrii si parca inconjurati de o panza de paianjen si maini in zadar unse cu vechea Nivea. As plange, dar nu mai pot si pana la urma nici nu am de ce. E doar normal, firesc, chiar banal. Cert e ca, trebuie, da, trebuie ca in intervalul asta de viata ramas pana ajung intr-o situatie similara, sa ma joc de-a v-ati ascunselea cu sortitu-mi, sa cant, sa dansez, sa sar, sa scriu, sa daruiesc, sa retin. Oricum ar fi, trebuie sa fie frumos. Dar de la a trebui pana la chiar a fi, e cale lunga. 
Ah, si ce soare iubitor incalzeste geamul de care mi-e lipit obrazul. Si cat e de senin. As fugi in Tara de Nicaieri. Si am sa fug. Si tot mi-e dor. Pentru ca am un sentiment ciudat acum ca merg acasa dupa o luna. Simt ca merg intr-o lume care nu mai e a mea, o lume care azi se rezuma doar la perioada de acum 3 ani, cand renuntam la prioritatile de pe primul loc pentru unele de pe ultimul loc, cand stiam sa ma bucur pe o banca din padurea Trivale de aerul umed dupa o ploaie de toamna care viola frunzele multicolore de pe jos sau de primul fulg de nea simtit alaturi de alta palma calda lipita de a mea. In schimb, acum, detest doar gandul ca vine frigul, gerul si tot ce inseamna iarna, sarbatori. Ma simt chiar vinovata pentru asta. Simt asa o emotie straina, plus o pofta traznita de a face o nebunie "a la Stefi". Dar ma abtin. Uneori, cea mai buna solutie, e fuga.
Si totusi, nu-mi vine sa cobor, stiu ca trenul asta ajunge unde esti tu.