Expozitiune.

Picioarele-mi lungi ating un scaun vechi, cu balamalele ruginite de ploaie, talia-mi subtire e inconjurata de un tricou barbatesc de un roz spalacit, imbacsit cu un miros inimaginabil de ametitor, parca ar fi adunat in el miresmele tuturor florilor, plus - de parca nu ar fi de ajuns - , 3 arome de parfum barbatesc, intepatoare la nas. Mainile-mi abia unse cu crema de miere se joaca inconstient printr-un cearceaf uzat, ale carui culori sunt lipsite de stralucire. Dar chiar si asa, il simt ca si cum e primul scutec in care am fost infasata. [ As fi putut fi directa si precisa si fara metafore surde. Dar unde ar mai fi fost frumusetea amintirii?] . Apare. Nud. Stramb, dar frumos. Rosu la chip. Sec pe dinauntru, ca o gogoasa neintentionat ratata si fara miez, doar coaja arsa, nesanatoasa. Privirea... o mitraliera profesionala, functionabila automat, care omoara cu fine gloante. Ma tem si tac si ma ia si ma duce pe o insula plina de ciulini care se agata, fara sa-i mai pot inlatura. Si ma lasa acolo. Si inc-o data, inchid involuntar ochii si-mi incerc limita rezistentei.
Sunt prizoniera cu sentinta. Sunt ca o naufragiata pe o insula pustie. Gandurile se hartuiesc intre ele caineste, luptand sa cucereasca postul de comanda. Cand unul cade trasnit, se iveste cu iuteala fulgerului altul mai puternic si ii ia locul. Pe campul de batalie mor in incaierare zeci si sute de ganduri, pana cand unul invinge si pune mana pe frane. E o alinare, insa, care-mi unge rana cu alifie: poate vreo echipa SOS apare.

Un an.

Eu sunt femeia- copil ce, ori de cate ori tremura, scrie pentru a calma navala de trairi ce o subgjuga. Si nici acum nu poate fi altfel pentru ca, stii tu, altfel si altcumva nu exista. Simt totul dintr-o data si ma intreb cine esti si ce cauti in viata mea. Ai aparut ca un fulger, a carui lumina m-a orbit, aducand cu tine o furtuna ce m-a luat pe sus si m-am intrebat nelinistita incotro imi vei purta pasii. Cand te-am simtit pentru prima oara, am incercat sa imi ridic zidurile, insa cred ca a fost prea tarziu caci a fost de ajuns o simpla adiere de candoare si ai daramat tot. Au fost ani in care multi s-au chinuit sa treaca dincolo de scutul meu, iar tu, printr-o singura atingere, ai ajuns acolo unde nimeni nu a fost vreodata. M-ai simtit ca mi-e teama si m-ai luat de mana. Am pasit impreuna inapoi in mine si teama mea a crescut. Am incercat sa ma ascund de lume, sa nu o las s-auda tumultul inimii mele sfasiinde. Nu ma pot abtine sa nu zic ca urasc toamna, poate ca se vede cat ma lupt cu ea sa plece, sa lase vara sa ma consoleze. Nu sufar de astenie de vara, nici de primavara, insa sufar de durerea de toamna. Toamna este momentul critic din an care imi aduce mereu cele mai urate vesti. In ultimii 3 ani asa a fost, de aceea acum ma intreb tremurand: ce mai urmeaza? Sunt un fel de calendar, ma fortez sa intorc inapoi filele cu lunile ce au trecut, le-as lasa pe repeat doar pe cele de vara si pe cele in care am crezut ca gust mancarea fierbinte a fericirii. E inexplicabil, dar simt vara ca pe singura persoana care imi vrea binele, tanjesc atata dupa zilele alea caniculare in care ma daruiam soarelui, ah. Si tu esti singur, nici tie nu-ti face bine toamna, m-as sacrifica inca o data pentru tine, stiu cat de mult iubesti verdele ala puternic din vara, sa vezi cum stralucesc copacii din padurea noastra, asa ca ma rog sa-ti fie macar tie bine, sa-ti lase toamna macar tie copacii verzi. Incerc acum sa imi regasesc linistea si sa imi armonizez din nou bataile inimii. Reusesc se pare sa fentez blestemata singuratate si sa ma refugiez in locuri de ea nestiute, unde sa ma regasesc in tacerea fiintei mele, unde sa imi recladesc esenta si sa imi reincarc inima obosita de atata goana dupa iluzii desarte. Ma intorc pe acelasi drum sfant spre interiorul meu si ma ascund in mine, departe de vuietul lumii nebune, departe de zbaterile si reprosurile din'prejur. Acolo imi "ling ranile", ca mai apoi sa ma pot ridica si sa ma pot intoarce la lupta, mai puternica decat oricand, mai buna decat am fost, mai increzatoare si mai dornica de succes ca nicicand.
Pentru ca a trecut un an de cand ...

Un ceai dansant de ganduri.

Cineva mi te-a barfit si mi-a spus ca esti un calator, din toate punctele de vedere. Ca fugi dupa nici tu nu stii ce, dintr-o parte intr-alta, de pe un nor pe altul, ca daca ceri material, primesti spiritual si invers. Si aprob barfa asta, numai cand mi-amintesc ochii-ti sterpi, vinovati si posedati. Au inceput cuvintele sa-mi stea tacute-n varf de limba si ezitarea sa-mi fie risipitoare. Ce rost? Ce atata rost? Ti-am zis de nenumarate ori ca stiu ce cauti si stiu sa-ti ofer ca sa te pastrez. As vrea ca vorbele astea sa-ti ramana lipite cu Super-Glue de mintea-ti bolnava, alaturi de cateva altele, cu care te poti hrani in momentul in care realizezi ca ai pierdut tot. Calatorule, ai privit vreodata doar cu inima? Stii tu ce inseamna obsesie? Nu stii ca obsesia pentru bani si placere e cu mult mai ucigatoare decat aia pentru iubire neimpartasita? Aici intervin intre noi legile nimicului, nimic nu spui, nimic nu faci, nimic nu dai, nimic nu ai. Esti ca un ceas, odata intors, mergi fara sa stii de ce. Unde te duci, calatorule? Daca pleci, n-ai sa poti trai cu tot ce-a fost si nu mai vrei sa stii. Nu poti arunca gunoiul sub covor si gata, ai facut curatenie in viata ta. Ramai nehotarat de parca viata ar fi vesnica. Ma simt in aglomerarea asta de ganduri ca intr-o rochie prost taiata si de o culoare in care nu-mi sta bine. Acum absenta odihnei si raceala crunta ma obliga sa-ti dau un sfat prietenesc: te rog, te implor, dezbraca-te de tot ce ai auzit despre tine. Ia hainele mele pe tine. Fara ele viata-ti va fi un Iad, o amintire fara puterea de a mai schimba ceva. Si ia odata umbra ta din lumina mea!