20.

Chin, suspin, ura, dor, iubire, dorinta, planuri. Iarasi un amalgam de sentimente "goale si pustii", iarasi un mix de inchipuiri. 20 e numarul care-mi suna cel mai melodios, e rotund, e frumos, e par, ma duce cu gandul la cuplu, la pereche. Totusi e un numar trist, valabil in decursul unei zile neimpartasite si esuate, e un numar banal ca oricare altul, e un numar nul.
Si totusi, nici macar acest numar si nici macar intamplarile din jurul lui, care au fost cu un gram mai dureroase decat cele ale altui numar, nu m-au putut dobori asa cum ma asteptam si poate imi doream eu. Ori ca sunt de piatra, ori ca sunt de fier, ori ca sunt de lemn, cert e ca am cazut, dar m-am ridicat, am daruit si n-am cerut inapoi, am spus si n-am vrut s-aud altceva in schimb, am tinut in brate fara sa cer sa fiu imbratisata, am fost fara sa cer sa fie.
Si cand ma gandesc ce ploaie trista a adus numarul meu 20, o ploaie rece, care parca suspina cand atingea pamantul, o ploaie care mi-a atins pleoapele deja ude, o ploaie care mi-a aratat ca nu doar eu eram indurerata. Si am mers prin ploaie, am mers sub umbrela cea mare si portocalie, dezbracata si desculta si prin toate baltile, am mers simtind finetea mainii pacatoase, vazand zambetul nerusinat si vocea care-si dorea pe altcineva s-o asculte.
Sunt mandra de puterea de care am dat dovada, sunt mandra de mine ca simt asa ceva, sunt mandra de mine ca pot spune cuvinte inexistente in mintea altora, sunt mandra ca am rezistat sa ating pacatul, sunt insa revoltata si dezamagita ca raul meu este un rau necesar.
"Si cred c-a fost un vis, dar as dori sa mi se para..."

Some hearts are diamonds, some hearts are stone.

Vai ce-mi place. Stau intinsa pe spate, privirea fixata pe albastrul infinit al cerului, zaresc numai o pasare care se inalta din ce in ce mai sus, cu aripile din ce in ce mai frante, dar ambitioase. As vrea sa fiu si eu asa. Dar de fapt sunt. Altfel nu mai scriam acum. Cateva fire naravase de iarba simt nevoia de iubire la fel ca si mine. Tocmai de aia simt cum ma gadila usor pe gat, pe langa ureche, ba chiar un fir imi atinge buza de jos. Miroase a curat, a pur, a frumos, a nevinovat. Ma gadila si lacrima din coltul pleoapei. A izvorat de acolo de unde sunt atat de multe, a izvorat din cauza soarelui si nu numai. Sunet surd, sacadat de pian imi zboara in urechi. Deja ametesc si totul se invarte cu mine. Unde sunt oare acum? Si de ce e atat de liniste? Si unde e? Si oare ma aude? Striiiig, te striiiig, aici sunt, uite-ma, prinde-ma, ia-ma...

~ 1 Mai 2010 ~

A zburat timpul. Si a adus pe scena mea noi personaje, noi locatii, noi sentimente. Spuneam acum ceva timp ca uneori mi se intampla lucruri exact cand nu ma astept, dar de faimoasa zi 1 Mai, desi 90% planuiam sa zac efectiv in pat, la filme, am ajuns unde-mi era dor, unde-mi placea, unde ma simt cel mai liber, pe malul marii. Experienta oarecum unica pentru mine, plecand fara nicio pregatire, fara o gasca mare de prieteni, cum fac toti, ci doar cu Deni, prietena "de suferinta". Nebanuit de frumos si de distractiv atat in tren, unde am socializat cum am stiut noi mai bine, unde am legat chiar cateva prietenii, care se anunta de durata, dar si acolo, la mare. Desi se spune ca in ziua de azi oamenii sunt toti zgarciti, rai si invidiosi, cei pe care i-am mai cunoscut la gratarul de pe malul lanurilor kilometrice de rapita, au fost ospitalieri si atat de deschisi, incat ne-au oferit tot ce aveau ei la dispozitie si nu ne-au privit ca pe niste ciudate din provincie, mai ales din capitala. Am mancat, am baut, am dansat, am ras, am povestit, ne-am imprietenit. Exact ce poate aveam noi nevoie pentru a uita de probleme cateva ore.

Pe langa aceste lucruri benefice si de neuitat, am reusit sa ne intoarcem cu cateva zeci, chiar sute de poze, am simtit nisipul acela fin si neexploatat de gunoaiele uitate de romani pe plaja, am simtit apa rece si foarte curata, am sarit, am tipat si am cautat scoica cea mai frumoasa pentru cea mai iubita persoana. Singurul dezavantaj pot spune ca a fost faptul ca am dormit doar 2-3 ore in total, insa asta pentru ca am vrut sa simtim briza marii chiar si la miezul noptii, am vrut sa ne minunam de puhoiul de oameni care asteptau dornici in cozi interminabile sa intre in cluburile de fite de pe malul marii. Am tremurat de frig, dar am incercat sa-mi induc un gand care ma incalzea. Genial. Iar cand ma gandesc la ce rasarit perfect am prins, la culorile alea si la perfectiunea soarelui, la razele alea care chiar aveau putere sa ne incalzeasca, ba chiar eu si Deni am ramas cateva zeci de secunde blocate si intr-o lume a noastra, fara a constientiza exact unde suntem si de ce.

A fost totul scurt, spontan, distractiv, de neuitat. Asa pot caracteriza acea zi, de 1 Mai. Imi promit mie si alor mele doua fete, ca trebuie musai sa revenim la vara, pentru a ne destresa dupa sesiunea care urmeaza. Totul va fi bine!