Daca ai stii tu, daca ti-ai putea macar imagina, sau daca macar ai visa, sau daca macar m-ai crede cand rostesc atatea cuvinte pline de... de sentimente mixate, sentimente atat negre cat si rosii, sentimente de care nici eu nu stiam ca le pot afla. Daca ai incerca sa iti imaginezi cate pot simti, ai exploda ca o bomba atomica si ti-ar parea apoi rau ca nu ai primit sentimentele mele neconditionate. Daca macar ai fi simtit pe jumatate cat simt eu acum, as fi fost sigura ca poate totusi ai o idee despre cum ma simt. Daca macar m-ai cunoaste tu, as fi linistita si n-as mai incerca sa spun, ci sa transmit. Dar nu. Tu nu ma cunosti. Nimeni nu ma cunoaste. Si macar tu trebuia s-o faci. Dar nu... tu nu stii cine sunt si cum sunt de fapt, tu nu stii nimic despre mine, intelegi? Tu esti doar intr-o lume a ta, materialista si falsa, concentrata pe interes si satisfactie proprie, tu nu poti face nimic. Cu toate astea, gandurile mele prind aripi si zboara, zboara departe, ba chiar fac naveta intre spatiul meu si al tau. Ba chiar nu-mi pasa cine esti si cum te cheama si nici de unde vii, nici ce mananci, nici ce faci, nici cu cine, nici nimic. Nu-mi pasa de nimic. Singurul meu actual zbucium este ca ma zbat tare de tot sa ies din cusca asta de fier si ma zbat singura, in timp ce tu, tu ce faci? Tu te plimbi? Tu dansezi? Tu alergi? Tu zambesti? Tu razi? Stii, de fapt, cred ca tu trebuia sa fii in cusca asta, nu eu. Iar eu trebuia sa vin cu cheita cea de aur si sa-ti dau drumul, drumul tot sa-l iei si sa fugi unde vezi cu ochii. Din pacate sunt eu unde ar trebui sa fii tu. Si tot din pacate, cheia mea e la tine. Si nu exista copie si nici vreo alta alternativa compatibila. Asa ca... ia aminte, trece timpul, trece vremea, ma trec si eu, dar voi fi aici mereu, in orice posibila stare deteriorata. Pentru ca am nimic fara tine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu