I've lost the use of my heart, but I'm still alive. Still looking for the life, I'm doing my best. I'm at the borderline of my faith, I'm at the hinterland of my devotion, in the frontline of this battle of mine, but I'm still alive!
I'm a soldier of love, every day and night, I'm a soldier of love, all the days of my life. I've been torn up inside, I've been left behind, so I ride, I have the will to survive! In the wild wild west, trying my hardest, doing my best to stay alive... I know that love will come, turn it all around...
As vrea sa fiu o chitara. Sau chiar o vioara. Sau chiar o clapa de pian. Sau poate chiar toate la un loc. As stii sa-mi unesc sunetele si sa te incant. As stii cum sa iti transmit sentimentele mele si cum sa te alin prin muzicalitatea mea. As fi si invizibila totodata. Insipida, inodora si incolora adica. Exact asa cum ti-ar conveni. Mi-ar mai placea sa devin o noua pasiune de-a ta, sa ma asculti mereu, iar intr-o buna zi, sa-mi fac curaj si sa ies din colivia intrumentelor, sa capat un chip asa cum ti-ar placea tie, te-as ajuta sa fii liber, asa cum iti doresti, te-as face sa iubesti si sa speri si sa fii fericit asa cum iti doresti, te-as duce pe un taram al viselor pentru care merita sa lupti, te-as face din neom om. As vrea sa ma nasc din sunetul corzilor instrumentale, sa port o rochie alba lunga de matase, cu 2 trandafiri negri aplicati in partea dreapta, cu parul lung pana la mijloc, cu zambetul de care tu ai nevoie, cu niste brate lungi care sa te stranga la infinit, asa cum ai nevoie... As vrea sa ma asculti mereu, pentru ca eu m-am nascut sa-ti ating tie sentimentele.
Trebuie sa recunosc ca e un sentiment destul de vechi si ca, in consecinta, sunt obisnuita cu Stefi asta noua. Si ca sa fiu mai explicita, este vorba de acea stare de rau pe care multi o au, dar care nu persista la fel de mult ca si la mine. E o stare de nevroza permanenta, chiar si-n somn, de irascibilitate instantanee, de repulsie totala fata de majoritatea indivizilor din jur, e o stare si de plictis, de incapabilitate de a face ceva productiv, de a multumi pe cineva si tot asa... Ma intreb deseori cum o fi sa auzi cuvinte de lauda, cuvinte calde si incurajatoare, cuvinte de multumire sau cuvinte care, atat practic cat si teoretic, sa te duca pe una din culmile renumite ale fericirii. Ma intreb cum e sa ti se spuna in fata ca esti iubit si chiar sa fii, ma intreb cum e sa ti se multumeasca din suflet pentru ceea ce ai facut pentru tine sau pentru acel cineva, ma intreb mereu daca exista intr-adevar acea fericire, pe care o vad zilnic printata pe cate o fata necunoscuta. Sper ca ce simt sa nu fie ruda cu sentimentul de invidie. Sper sa fie doar consecinta faptului ca sunt profund dezamagita de mine insami, dar nu numai. Ciocolata alba era singura alinare a mea. Cum mancam un cubulet, zambeam singura si ma simteam mai linistita. Daca nici asta nu mai are efect, oare ce trebuie sa mai fac? Nu ma intreb numai eu, ci si multi altii din jur: unde e Stefi??? As vrea ca o voce sa-mi zica ca totul va fi bine, ca ii pasa de mine, ca se gandeste la mine, ca imi poarta de grija fara sa stiu eu, ca imi pot sterge lacrima pe umarul sau, ca soarele deocamdata e pe strada altora, dar urmeaza si strada mea. As vrea si as vrea ceva putin, minor, nesemnificant, necostitsitor. Niciodata n-am cerut luna de pe cer nimanui si nici vreun alt lucru greu de obtinut. Niciodata n-am vrut sa se sacrifice cineva pentru mine. N-am vrut decat sa pot darui cuiva ceva, ceva frumos, ceva maret, ceva grandios, ceva rasarit din sufletul asta plin de...de nici nu stiu ce mai e in el. Am trait asteptand sa-i pot prezenta speranta, iubirea si fericirea. Iar acum visez... un el si o ea, pe malul marii, nisip fierbinte, apus, sunetul marii, doua maini unite si atat. Visez... visez... visez si atat. De ce "el" e tocmai el, de ce "ea" sunt tocmai eu?
Daca ai stii tu, daca ti-ai putea macar imagina, sau daca macar ai visa, sau daca macar m-ai crede cand rostesc atatea cuvinte pline de... de sentimente mixate, sentimente atat negre cat si rosii, sentimente de care nici eu nu stiam ca le pot afla. Daca ai incerca sa iti imaginezi cate pot simti, ai exploda ca o bomba atomica si ti-ar parea apoi rau ca nu ai primit sentimentele mele neconditionate. Daca macar ai fi simtit pe jumatate cat simt eu acum, as fi fost sigura ca poate totusi ai o idee despre cum ma simt. Daca macar m-ai cunoaste tu, as fi linistita si n-as mai incerca sa spun, ci sa transmit. Dar nu. Tu nu ma cunosti. Nimeni nu ma cunoaste. Si macar tu trebuia s-o faci. Dar nu... tu nu stii cine sunt si cum sunt de fapt, tu nu stii nimic despre mine, intelegi? Tu esti doar intr-o lume a ta, materialista si falsa, concentrata pe interes si satisfactie proprie, tu nu poti face nimic. Cu toate astea, gandurile mele prind aripi si zboara, zboara departe, ba chiar fac naveta intre spatiul meu si al tau. Ba chiar nu-mi pasa cine esti si cum te cheama si nici de unde vii, nici ce mananci, nici ce faci, nici cu cine, nici nimic. Nu-mi pasa de nimic. Singurul meu actual zbucium este ca ma zbat tare de tot sa ies din cusca asta de fier si ma zbat singura, in timp ce tu, tu ce faci? Tu te plimbi? Tu dansezi? Tu alergi? Tu zambesti? Tu razi? Stii, de fapt, cred ca tu trebuia sa fii in cusca asta, nu eu. Iar eu trebuia sa vin cu cheita cea de aur si sa-ti dau drumul, drumul tot sa-l iei si sa fugi unde vezi cu ochii. Din pacate sunt eu unde ar trebui sa fii tu. Si tot din pacate, cheia mea e la tine. Si nu exista copie si nici vreo alta alternativa compatibila. Asa ca... ia aminte, trece timpul, trece vremea, ma trec si eu, dar voi fi aici mereu, in orice posibila stare deteriorata. Pentru ca am nimic fara tine...
Detest oamenii care se ascund! Detest oamenii care mint! Nu-i suport pe cei care au mai multe fete, dar mai ales pe care si le descopera in imprejurari si in momente in care cel mai putin te astepti. La ce folos sa spui ca esti x, daca tu de fapt esti y? Pentru ce sa spui ca esti asa, daca tu esti altcumva? Care este motivul minciunii si al falsitatii? Castigul propriu? De altfel numit si avantaj? NU ar trebui sa fie o scuza. Si NU ar trebui sa ma mire. Fiecare e cu propriul sau interes, cu propria sa viata, cu propria placere, adica cu propriile minciuni. Fiecare nu-si vede decat cercul vietii sale si-n al carui centru este numai el. Ba mai mult, in jur tot el e. Pacat, mare pacat, pacat ca unii, printre care si eu de altfel, dam atatea celor din jur (parintilor, prietenilor, colegilor, dar si altor persoane despre care nu e momentul sa precizez), dar dam degeaba. Intindem degetul mare si ni se ia toata mana. Se profita la maxim de tot ceea ce oferim si se cere si-n plus. Eu una propun o "lege absurda", care sa interzica "comercializarea" unor astfel de persoane in jurul nostru, unor persoane fara scrupule care gasesc placerea in batjocorirea celorlalti. Punct!
Imbratisare calda si stransa si dureros de iubitoare. Privire rapida, dar intepatoare si profunda. Ochi verzi si caprui, umezi si rosii. Maini nestiutoare si nerabdatoare. Corp doritor, cald, protector. Sunet pierdut prin asternut. Mimarea unui dans lent... fals... dar plin de de toate. Nicio vorba. Doar sentiment. Si cat sentiment. Si cata concentratie in acest sentiment. Mult dor. Multa nevoie. Multe rugaminti. Si cata iubire. Deci, cata fericire !
Daca tot am inceput sa scriu despre persoanele dragi mie, e cazul sa le prezint si pe ele, pe prietenele mele cele mai bune, Alexandra si Denisa, langa care mi-am dat seama singura de veridicitatea unor afirmatii straine, cum ca nu exista prietenie adevarata sau ca, dupa terminarea liceului, prieteniile dispar. Cu alte cuvinte, m-am convins ca nu este asa nici pe departe, pentru ca, daca exista bunavointa si dorinta, totul se rezolva. Asa ca fetelor, iata-ne ajunse la facultate, departe de liceu, departe de orasul in care ne-am intalnit, iata-ne tot impreuna, si sincer, spre uimirea mea, mai apropiate ca niciodata. Ceea ce ma bucura si imi da o satisfactie grandioasa :). Si pentru asta nu pot decat sa va multumesc din suflet si sa va spun ca va iubesc >:D< :X :*.... Trebuie sa imi cer si iertare, intrucat sunt atatea si atatea lucruri, vorbe si situatii pentru care sa cer iertare, sunt atatea momente in care stiu clar cat de stresanta si cat de cicalitoare si cat de inoportuna si cat de plictisitoare si cat de enervanta si cat de nebuna si cat de exasperanta am fost. Stiu ca am fost mai mult de atat, stiu si motivele, stiu si ca eram si poate inca sunt "de abandonat", dar totusi, ramaneti aici, langa mine, e mai usoara viata departe, alaturi de voi. Mai ales cand imi amintesc ca, acum, am avut ocazia sa petrecem nopti impreuna, sa impartim aceeasi camera, acelasi pat, aceeasi farfurie si poate aceeasi lingura. Bine, metaforic vorbind, dar esenta o intelegeti voi. Si sper sa ne reuseasca planurile de viitor pe care le avem impreuna, sa fugim intr-o zi, undeva departe, numai noi, sa facem poze, sa ne plimbam, sa sarim, sa tipam, sa uitam de ceea ce ne doare pe fiecare in parte... Si sa ajungem de 1 Mai la mare 8->. Sper sa tina ceea ce s-a legat intre noi pana cand ["telenovelistic" vorbind :)) ] moartea ne va desparti. Aveti grija de voi, ca sa puteti avea grija si de mine din cand in cand :">. Si nu uitati, Stefi va iubeste ca pe niste surori >:D< .......
Am leganat, am crescut, am ascultat ras/plans, am hranit, am plimbat, am pieptanat, am mangaiat, am invatat, am povestit, am dansat, am colorat, am tipat, am cules flori, am facut poze, am jucat Volei, am jucat Remi, am alergat, am mancat, am baut, am facut baie, am daruit, am certat, am dormit. Toate astea cu ea, cu Tonitza mea, cu "Hai ma Niaaaa!"...
Si parca imi citeste gandurile, parca stie ce am, stie de ce si pentru cine, parca ce n-am avut eu, incerc a-i da ei. Toniiiiiiiii :X >:D< :*
Am cautat si in Dex. Am cautat sensul propriu-zis al acestui cuvant, care de vreo cateva luni incoace ma tot enerveaza. Nici acum nu sunt sigura de ceea ce inseamna. Stiu doar ca primesc regrete din partea... celor din jur, stiu ca doar cand aud cuvantul asta incep sa tremur, stiu ca si eu am simtit cate un regret la un moment dat in viata mea, stiu ca daca e regret, nu e de bine.
Ca si in filmele "Butterfly effect", din pacate, asa patesc si eu. As da orice sa pot taia din firul timpului, sa revin la ce eram, la cum eram, la motivele pentru care eram. Asta nu inseamna ca mi-e rusine cu ce sunt acum. Asta inseamna ca m-am obisnuit cu mine, m-am cunoscut, stiu de ce sunt in stare si de ce nu, stiu cate pot face si pentru cine si pentru cine nu, stiu ca daca regret nu mi-e bine.
Mai stiu si ca am invatat de la El sa nu regret. La ce folos sa regret? Oricum nu castig, oricum nu pierd. Oricum este la fel totul. Oricum, din vocabularul meu trebuie sa dispara orice cuvant cu sens negativ!
"The Secret". Cartea mi-a recomandat-o un vechi prieten. Am citit-o cu drag si chiar mi-a mers bine ceva vreme dupa ce am citit-o. Apoi am uitat complet de ceea ce retinusem si practicasem. Apoi mi-a dat El filmul "The Secret" si... mi-am improspatat amintirile. Cred ca ce-mi amintesc cel mai bine acum este despre Legea Atractiei, de fapt tema principala din carte. The Secret spune ca tot ceea ce atragem in viata este rezultatul gandurilor noastre. Atragem lucruri bune sau rele, in functie de gandurile pe care le avem zi de zi, in mod consecvent. Gandurile inconstiente… de fapt sunt responsabile in proportie de peste 90% de ceea ce atragem. De ce? Peste 90% din gandurile noastre sunt inconstiente. Nu stim ca gandim ceea ce gandim. Toate aceste ganduri inconstiente ne pot pune bete in roate. In The Secret nu se spune practic nimic despre controlul gandurilor inconstiente. Pentru acest lucru este nevoie de un control foarte, foarte bun asupra dialogului interior. Cum controlezi dialogul interior si gandurile inconstiente? Nu doresc sa plictisesc, asa ca nu ma mai intind la vorba. Cert este ca, "Devenim ceea ce gandim" a devenit unul dintre motto-urile mele, ca si ale unei alte persoane... Incerc din rasputeri sa aplic ce-mi amintesc din carte, incerc sa fiu cum mi se cere, incerc sa fiu cum stiu ca pot sa fiu, incerc sa fac oamenii fericiti, incerc sa arat cat si ce pot, incerc sa-mi gasesc fericirea facandu-i pe altii fericiti. Promit sa recitesc cartea cat de curand. Promit sa-mi gasesc fericirea. Pentru ca, de cateva ore, am realizat ca undeva, poate exista, dar e oarba si nu ma vede.
Iata-mi decizia luata de acum ceva timp, insa numai acum pusa in practica. Ce rost avea ocuparea memoriei calculatorului cu documente neslefuite salvate in Word? Ce rost are sa ma ascund, cand am atatea de spus si de scos la iveala? Ce rost are sa tac, cand deja nici nu mai tin cont de nimeni si nimic? Iar intrebarea de baza este " de ce?" si este prima intrebare care imi revine in minte dimineata cand deschid ochii sau seara cand pun capul pe perna rece. De ce se intampla ceva cand nici nu te astepti? De ce te abtii si totusi te dai de gol? De ce exista sentimente daca exista degeaba? De ce exista flori daca se ofilesc? De ce exista soarele asta care ne incalzeste, daca seara ne lasa sa tremuram singuri de frig? De ce exista in dictionar cuvantul "sansa", daca atunci cand e nevoie de el, nu are cine sa ti-l daruiasca? De ce cand tipi si urli si te strambi si chiar si cand razi din toate incheieturile gurii tale, nimeni nu te vede sau aude? De ce cand simti ca poti respira mai liber, tocmai atunci te inneci? De ce acum si nu maine sau ieri? De ce aici si nu acolo sau dincolo? Si totusi... de ce mie si nu altora ??
