Insomnie.

Odata am trait un vis. Dincolo, departe. Spontan, emotionant, sublim, fascinant. Departe de descurajari, pareri de rau si rautate. Departe de amintirile judecatoare, departe de cei dragi, departe de mine insami. Undeva, pe-un drum unic, dar lung, printre nori albi si stele cazatoare, aproape de soare si luna, unde inima mi-a incetat pentru cateva perechi de clipe. Chipuri straine si secate, ploaie si aer rece, mult verde si un drum aparent lung au incercat sa ma desparta de el, de chipul angelic, divinizat, de fapt banal. De trupul secat, strain, al nimanui si totusi al tuturor. De mintea stresata, usor bolnava, dar nevinovata. Asa consider de fapt, ca a fi ales sa fie fara de noroc nu este condamnabil. Asa a fost sa fie bietul meu soldat, odinioara cu straie de general, actualmente parasit pe front intr-o singuratate iremediabila. Fara aer, fara liniste, fara somn, si ce-i mai grav, fara iubire.

Ma iertati, nu am intentionat sa desenez un astfel de fir al povestii. Initial, am plecat de la schita singurelor si putinelor clipe de extaz si fericire. De la zilele in care intelegeam rostul zilei si al noptii, in care puteam atinge aripile avioanelor, in care ma lasa sa-l ating usor pe armura roasa de pacat.

Am vrut sa-i incalzesc sufletul, dar nu m-a lasat. Incetati sa ma mai intrebati rostul expresiei mele faciale, incetati a ma judeca sau a incerca sa ma intelegeti. Chiar daca timpul s-a scurs, as vrea sa intorc clepsidra amintirilor, rugandu-ma de zorii zilei sa-mi ia oftatul amarui din stomacul inimii, caci dincolo de el, oricum va zace candva resemnarea.

Am nevoie in suflet de noi.

Adulmesc mirosul tricoului strain si scump de langa mine si constat depresiv ca nu seamana cu al tau. Imi innec nasul intr-o balta de lacrimi adunata  sub perna. Nu ma aflu unde trebuie si nici macar unde as vrea. Ma multumesc cu norocul ce mi-a fost daruit, dar suspin dupa ghinionul de atata timp iubit. Critic si condamn incurajarile voastre esuate, de peste ani, ale voastre, oamenilor mai pozitivi decat mine. Compar prezentul real cu cel din planurile mele si nu corespunde. Unde mi-e linistea? Si ating din nou corpul strain aflat sub influenta unui sforait dezordonat, cautandu-ti finetea pielii si asprimea firelor de par.

Ma consider cea mai puternica fiinta de pe lume, pentru ca te-am pierdut pe tine si alte persoane deja asezate in suflet, dar iata-ma in picioare. Cu toate astea, nicio pierdere nu doare mai tare ca pierderea ta. M-ai ruinat, mi-ai secat lacrimile, m-ai pustiit, m-ai ofilit chiar. Si tot ceea ce faci e sa-mi reprosezi ca mi te-am dat intru totul.

Nu ti-am vrut raul nicio clipa, m-as sacrifica oricand pentru tine, insa se pare ce cineva are totusi grija de tine. Si-mi pare rau ca tot trebuie sa platesti pentru raul pe care il induram si eu si alte persoane. Imi pare rau ca inca n-ai primit iertare, imi pare rau ca te framanti si suspini singur. S-a intors roata sa te atace si pe tine. Dar ce ne facem ca nici asa nu mi-e bine? Pricepi ca nu mi-e bine nicicum?

Si cum sa cunosc somnul noptii cand tot ce vad, aud si simt e vibratia corpului tau pacatos, ruginit si singur?