Niciodata n-am capatat puterea sa uit si sa trec mai departe. Am reusit in schimb sa ma maschez indeajuns incat sa credeti ca sunt bine. Am invatat chiar ca toti din jur se vor plictisi de durerea ta, fie pentru ca o au deja pe-a lor, fie pentru ca nu le pasa. Am decis sa ma pitulesc sub cearceaful meu cand izvorul din ochii-mi orbi susura, sa-mi spal fetele de perna in propriile-mi lacrimi, sa-mi lipesc pe fata un zambet xeroxat din reviste. Am numarat cinci veri prapastioase de cand mi-am pierdut increderea si speranta de a-mi reveni. Spunea mama adesea ca numarul cinci a fost numarul ei norocos de-a lungul vietii. Evident ca nu ma incred in astfel de glume, dar doar pentru ca stiu ca ea se inseala pe sine crezand asta.
„Niciodata nu te voi trada de tot, desi te-am tradat şi te voi trada la fiecare pas. Cand te-am urat nu te-am putut uita. Te-am blestemat, ca sa te suport. Te-am refuzat, ca sa te schimbi. Te-am chemat si n-ai venit, am urlat si nu mi-ai zambit, am fost trista si nu m-ai mangaiat. Am plans şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Desert ai fost rugamintilor mele. Ucis-am in gand intaia clipa a vietii si fulgerat-am inceputurile tale, seceta in fructe, uscaciune in flori si secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscator iti este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul, recunoscător pentru acea intalnire, de nimeni aflata, acea intalnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere, inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratati. Iti jur ca niciodata nu vei cunoaste marea mea tradare. Jur pe tot ce poate fi mai sfant: pe zambetul tau, ca nu ma voi desparti niciodata de tine.”
